Seara pe deal este un poem al lui Mihai Eminescu publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1885, deși este datată anterior. După 1883, Mihai Eminescu nu am mai scris nimic din cauza bolii, însă prin publicarea acestei poezii, contemporanii lui au căzut (pentru scurt timp) pradă iluziei că poetul a reînceput să compună. În realitate, sub titlul de „Sara pe deal”, în revista ieșeană s-a tipărit un fragment dintr-o scriere din tinerețe, Ecn, nepublicată până atunci.

Ca în orice operă lirică, ideea poetică centrală se referă la un sentiment, cel de dragoste, în strânsă legătură cu acesta fiind și sentimentele poetului exprimate în mod direct prin intermediul confesiunii. "Sara pe deal" este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el își imaginează, înaintea experienței, povestea iubirii pe care o trăiește ca pe o dorință aprinsă și statornică.

În poezie, un tânăr îndrăgostit își închipuie o poveste de iubire într-un cadru natural dominat de lăsarea amurgului. Este o imagine a unei experiențe care însă n-a avut loc. Cei doi îndrăgostiți ar urma să se întâlnească sub un salcâm care, asemenea teiului, e un arbore sacru al iubirii în poezia eminesciană. Într-un spațiu romantic, dominat de lună și de stele „ce nasc umezi pe polta senină”, tânărul intuiește prezența iubitei, care îl așteaptă plină de dor. Sentimentul de dragoste este pus în paralel cu imaginile din natură, care atribuie textului un aspect de pastel: pe măsură ce se lasă seara și agitația de peste zi se stinge, în acceași proporție cu starea sufletească a tânărului îndrăgostit se schimbă și sentimentele se amplifică.

Planul naturii se închide spre finalul poeziei, pentru a lăsa loc sentimentului arzător al iubirii. Cei doi, grăbindu-se unul spre celălalt, se vor întâlni sub salcâmul protector, unde își vor depăna povestea de dragoste. Cuprinși de euforie, descoperind cu nesaț iubirea, îndrăgostiții adorm copleșiți de fericire. Poate oare o întreagă viață să echivaleze cu o astfel de noapte bogată?

La Wikisursă există texte originale legate de Sara pe deal Acest articol despre literatura română este un ciot. Puteți ajuta Wikipedia prin completarea sa!


“Sara pe deal”-comentariu literar

“Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-au zamislit pamintul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamint, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele… si cit timp va exista, undeva in lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului romanesc este salvata.”(Mircea Eliade) Poezia “Sara pe deal” este o idila-pastel, in cadrul careia se manifesta sentimentul de dragoste, exprimat intr-o viziune specific eminesciana. Tema poeziei o constituie aspiratia poetului pentru dragoste ideala, o poveste de dragoste ce se imagineaza intr-un cadru natural rustic, pe cind ideea ilustreaza intensitatea iubirii, dorinta celor doi indragostiti de a fi fericiti prin trairea deplina a sentimentului, fapt ce inalta dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice si prfunde accente filozofice. Intram in lumea poemului prin doua linii paralele- amurgul si asteptarea, miscarea indragostitilor unul spre altul. Motivele romantice sunt reprezentate de momentul zilei care se sfirseste seara-, de stelele, ochii cerului ce sugereaza subtil linia orizontului, de ipostaza salcimului ca “ax al lumii” care cristalizeaza fluidele universului. Eul liric- un tinar pierdut in eternitatea dragostei , inima sa apartinind apogeului frumusetii- tinerii in care e indragostit. Dupa cum insusi se defineste este un romantic intirziat, coplesit de maretul sentiment al dragostei. Acea intilnire indragostitilor capata aici un fel de noblete supranaturala, fiind ca un verdict a viitoarei sale vieti, caci fara dragoste viata e nimic. In aceasta poezii Eminescu imagineaza povestea unei iubiri pe care o traieste ca pe o dorinta superlativa, ca pe un mit. Eul liric sacralizind dragostea ca unicul sens al vietii sale, ne da dovada de sensibilitatea sufletului sau subtil. Poezia fiind o idila cu puternice note de pastel este alcatuita din sase strofe: in primele strofe predomina elementele de pastel, descrierile d natura, in care notele rustice terestre se impletesc cu elemente ale cosmosului, iar in ultimele doua se intensifica accentele de idila, finalul fiind impresionant prin valoarea absoluta pe care o are iubirea, in numele careia poetul este gata sa ofere sacrificiul suprem:”.. astfel de noapte bogata/Cine pe ea n-ar da viata lui toata?” Rimele imperecheate transmit miscarea de elevatie, de tensiune pura spre inalt, facind toate versurile sa vibreze, si fiecare cuvint sa-si aiba muzica sa, iar ritmul este format dintr-un coriamb, doi dactili si un troheu. Toate acestea fac ca versurile sa lase senzatia de triumf al luminii si al iubirii peste lume, peste salcimi si ape. Peste privelistile amurgului poetic arde apoteotic iubirea. Atmosfera preponderenta este cea a unei seri magnifice, a unui amurg in sinul naturii, un timp al dragostei intr-un spatiu al armoniei si dorului. Noaptea, luna, vis vor fi cuvinte de o mare frecventa, pregatind intrarea in scena a inimii si a iubirii. Prezenta iubitei este sugerata discret, integrata perfec in peisajul pe care il accepta ca spatiu al feeriei nocturne: “Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”. E de remarcat aici nuanta noomorfica a iubirii eminesciene, visul de iubire fiind procurat printr-un efort al gindului. Momentele descrise in poezie sunt impecabile, intreaga atmosfera fiind ca o pasare in zbor datorita impletirii realului unei simple seri cu imaginatia poetului. Privirea este indreptata catre bolta cereasca, spre luna “sfinta si clara” in perfecta consonanta cu erosul idealizat din prima etapa de creatie eminesciana.In acea seara “luna trece” mai sfinta, “clopotul rasuna” mai tare facind totul mai maestrit raportind frumusetea serii cu o adevarata dragoste, imbibata cu aroma melancoliei siinconjurata de o liniste profunda, enigmatica, vechiul salcim fiind paznicul iubirii sale. Poezia ilustreaza tabloul inserarii unui peisaj natural, in care imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive, cu figurile de stil specifice descrierii, caci sincretismul formelor de perceptie este specific eminescian. Personificarea buciumului care “suna cu jale” si a apelor care “pling” semnifica armonia perfecta a naturii cu sentimentele poetului, care aspira spre un sentiment de iubire desavirsita. Imaginile vizuale “turmele urc, stele le scapara-n cale” si cele auditive “buciumul suna cu jale”compun cadrul natural in care urmeaza sa se manifeste sentimentul de dragoste. Sara pe deal este alta in raport cu multe alte texte, oferindu-ne in mai mare masura modelul creativitatii eminesciene.