Una din marile
crime ale dictaturii comuniste a fost educaţia întregului ‘bobor’ în
spiritul minciunii ce trebuie luată ca adevăr. De la minciunile de la
tembelizor (recolte halucinante la hectar în agricultura comunistă,
traiul îmbelşugat din acea perioadă) până la minciunile de la cursurile
de istorie, economie politică, filozofie sau socialism ştiinţific, ei
bine, aceste metode de îndoctrinare au avut ca efect transformarea
românilor într-o naţie formată din persoane cu dublă personalitate:
într-un fel te manifestai în familie şi cu totul altfel în societate,
unde erai foarte atent la ceea ce spui sau ce faci, în orice moment
riscând să ai probleme, dacă te lua gura pe dinainte.

Această politică
i-a înstrăinat pe români de spaţiul public, acesta devenind un teritoriu
care nu le aparţinea, plin de oamenii partidului bolşevic, cei care, cu
ajutorul securiştilor, nu acceptau decât ‘adevărul oficial’, orice alte
opinii ducându-te după gratii. Înstrăinarea românilor de spaţiul public
a avut ca efect ceea ce vedem azi: strada este locul nimănui, oricine
putând face orice. Spălarea creierelor în comunism a fost cea mai
antipedagogică metodă de a face educaţie unui popor.
Italienii, de
exemplu, nu aruncă gunoiul oriunde, nu fură sau nu comit infracţiuni din
convingere, aşa au fost educaţi. La români, în dictatura comunistă a
funcţionat frica. Regulile erau respectate de frică, nu din convingere.
Oricum, totul se făcea alandala. De la agricultura ‘socialistă’ unde era
o adevărată risipă (maşini cu cereale din care curgeau boabele, animale
care mureau cu zecile, ţinute în cele mai improprii condiţii) şi până
la ‘marea industrie comunistă’, acolo unde piesele niciodată nu aveau
dimensiuni precise, iar tractoarele, de exemplu, se făceau din aliaje
total nepotrivite, adică foarte scumpe, toată economia comunistă era un
exemplu de ineficienţă, lucrări de proastă calitate, ‘mult şi prost, ca
la ruşi’ cum spuneau bătrânii.

Iar acest heirupism ieftin şi păgubos era
folosit şi în spălarea creierelor, acolo unde partidul era în toate,
datorită bolşevicilor răsărea soarele şi venea primăvara.
Revenind la
educaţie, marea crimă a bolşevicilor a fost amestecarea noţiunii sfinte
de ţară cu un partid minuscul în anii ’30, cu partidul care a fost de
acord cu cedarea teritoriilor româneşti ruşilor, adică cu grupuleţul
trădătorilor de neam şi ţară din partidul bolşevic (acesta a fost mărit
prin teroare). Acest amestec a făcut din naţional-comunismul perioadei
1965-1989 cel mai mare tăvălug de spălat creiere din România. Pe anumite
domenii, nimic nu se discuta sau cerceta. Dacă partidul spunea că Vlad
Tepeş a domnit bine, normal că nimeni nu putea să conteste acest
‘adevăr’. Şi dacă tot veni vorba de Vlad Ţepeş, iată ce scrie “Academia
Caţavencu” (nr.43/2008) despre acest subiect:

“Pentru cei care
încă mai aşteaptă ţepele din Piaţa Victoriei, venim azi cu un reportaj
istoric deosebit, care încearcă să se ocupe de imaginea lui Vlad Ţepeş
în istoriografia românească. O să pornim de la ce-şi aminteşte orice
absolvent de şcoală primară, anume portretul lui Vlad Tepeş, ăla
mustăcios, cu o pălărie în vârful căreia se afla un fel de diamant
uriaş. Cei care, luaţi de farmecul poveştii cu trasul în ţeapă, n-au
remarcat privirea un pic dusă a domnitorului ar trebui să afle acum că
celebrul portret este depozitat în castelul Ambras din Innsbruck, mai
precis într-o galerie a ororilor, alături de tot felul de maşinării şi
documente referitoare la tăiatul unghiilor de la picioare cu femur cu
tot.
Pe undeva, chestia asta e corectă, dacă ne gândim că pe vremea lui
Ţepeş, prin seculul al XV-lea, nu prea existau manuale româneşti de
istorie şi că majoritatea cronicilor din care aflăm despre cruzimile lui
Ţepeş ies fie de sub tastatura istoricilor bizantini, fie de sub a
celor germani.

Doar una e slavonă şi nici aia nu-i e favorabilă. În
orice caz, povestea despre cât de sadic, dar drept era gagiul a început
odată cu Hasdeu, care l-a smuls pe Ţepeş din lada cu jucării stricate a
istoriei, i-a şters sângele de pe mâini şi la scos la produs ideologie
naţionalistă. Da, a zis Hasdeu, era pasionat de scene ‘horror live’ cu
boieri, târgoveţi şi cu ce-i pica-n ţeapă, dar pasiunea lui cea mai mare
era dreptatea. Singurul care s-a luat serios în gură cu Hasdeu pe tema
asta a fost Ioan Bogdan, un slavist de clasă, dar prea puţin folositor
naţionalismului împănat cu modele feudale.

Bogdan o ţinea una şi bună:
Ţepeş a fost sadic, nu justiţiar, şi interpreta portretul de la castelul
Ambras cam aşa: «Ochii pierduţi şi înholbaţi par obosiţi de o lungă
iritaţie nervoasă; faţa cea suptă pare palidă şi bolnavă; disproporţia
buzei de jos trădează un tremor nervos şi nestăpânit, dacă nu cumva este
obişnuitul stigmat al degeneraţilor».Eeee, parcă seamănă mai bine cu
Dracula, nu? Disputa a durat puţin, iar pe la sfârşitul veacului al
XIX-lea Hasdeu a cam învins. Fără prea multe dovezi, dar luaţi de valul
ideii că noi, ca popor, n-am fost niciodată bulangii şi c-am avut parte
de conducători cam duri, e-adevărat, dar chitiţi pe dreptate, Ţepeş a
devenit modelul şefului criminal, dar care ucide cu un scop nobil.”