Timp de aproape două veacuri, Ţările Române au fost nevoite să poarte lupte grele cu Imperiul otoman pentru a-şi apăra libertatea. Marile victorii antiotomane, câştigate sub conducerea străluciţilor comandanţi de oşti Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, au atras admiraţia suveranilor din Europa, dar aceştia n-au înţeles să susţină şi cu oşti uriaşele eforturi ale acestor ţărişoare pentru zăgăzuirea torentului musulman. Şi astfel, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ţările Române s-au văzut silite să accepte, în condiţii de luptă inegale, situaţia grea a vasalităţii faţă de Poarta otomană. S-au impus Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei apăsătoare obligaţii politice şi economice. Domnii aveau să fie numiţi de sultan, care trecea, uneori, peste propunerea adunărilor de stări privilegiate ale ţărilor, instituind astfel mezatul tronului.

Altă cale pentru obţinerea scaunului domnesc era aceea de a atrage simpatia şi sprijinul diplomatic al unor monarhi europeni, în relaţii bune cu turcii şi cu agenţi la Constantinopol. O asemenea cale a ales şi Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) din Ţara Românească. Născut prin 1545, Petru a fost trimis de tatăl său, pe când avea 10 ani, ostatec la Poartă. După moartea lui Pătraşcu Vodă, Petru fu exilat în insula Rodos, apoi în Siria.

Frumosul pretendent la tron

Deosebit de inteligent, el învăţă în cursul acestor peregrinări limbile turcă, greacă şi italiană. Intrând în relaţii cu boieri munteni ostili lui Alexandru II Mircea (1558-1577), Petru reuşi să fugă din închisoarea de la Alep în anul 1569, se strecură apoi în Ţara Românească nădăjduind să ocupe tronul, însă nu izbuti şi se refugie în Transilvania. Când Ştefan Báthori fu numit de turci principe al Transilvaniei (1571), tânărul pretendent muntean, neagreat de acesta, trecu în Polonia. Aici intră în relaţii de prietenie cu câţiva nobili poloni printre care şi aventurierul Albert Laski.


După moartea ultimului rege iagelon, Sigismund II August (1572), rege al Poloniei fu ales Henric de Valois, fiul fostului rege francez Henric al II-lea şi al vestitei italience Ecaterina de Medici. Stăpânirea acestui francez în Polonia fu de scurtă durată, el trebuind să revină ca rege în Franţa la 1574 sub numele de Henric al III-lea, astfel că influenţa politicii franceze în Polonia, opusă celei a Casei de Austria, n-a putut cunoaşte desfăşurarea scontată, iar coroana polonă trecu, prin intervenţia turcilor, asupra principelui transilvănean Şt. Báthori (1575 – 1586), fără asentimentul Franţei.

Noua întorsătură a situaţiei politice din Polonia, cu instaurarea unui rege care nu-l agrea, l-a obligat pe Petru să se refugicze la Viena, atras de împăratul Maximilian. Aici se împrieteni cu ambasadorul papal la curtea vieneză şi după doi ani plecă în Italia, moartea lui Maximilian îndepărtându-i speranţa de a fi ajutat să obţină tronul muntean. Poposi mai întâi la Genova (1577), unde cunoscu pe viitorul său secretar, Franco Sivori, care ni-l descrie având „un foarte frumos aspect fizic şi de frumoasă prezenţă; purta părul lung căzându-i pe spate, făcându-l şi mai maiestuos.”

Petru le apăru cunoscuţilor şi ca „un valoros învăţat”, ale cărui calităţi se vor dezvolta zi de zi în mediul italian îmbibat de Renaştere şi umanism. Având înclinaţii spre literatură şi artă, practica o asiduă lectură literară, pe prim plan găsindu-se operele poeţilor Ariosto şi Ronsard. Aceste împrejurări vor face ca excepţional de înzestratul principe român să-şi lărgească orizontul de idei în aşa măsură, încât să se poată manifesta ca un bărbat de înalt nivel intelectual, corespunzător celei mai înfloritoare culturi din Europa acelei epoci.

În audienţă la Papă

Sfătuit de prieteni şi admiratori, Petru plecă la Roma. Acolo rămase opt luni şi fu primit în audienţă de papa Grigore al XIII-lea, care îl recomandă regelui Franţei Henric al III-lea. Tânărul principe se adresă către rege cu un întins memoriu în italiană, în care descriindu-şi originea domnească roagă să intervină la sultan pentru a i se da tronul Ţării Româneşti, “fiind foarte dorit de poporul său oprimat“.

La curtea regilor Franţei

În ianuarie 1579, pribeagul principe român se găsea la Paris la curtea italienizată a regilor de Valois, unde tronau rafinamentul artistic şi orgoliul de putere ale Ecaterinei de Medici. Cu frumoasa lui înfăţişare şi talentul de a vorbi mai multe limbi, remarcându-se prin eleganţa graiului italian şi a alcătuirii de meşteşugite poezii emfatice, Petru cunoscu la palatul Luvru o excepţional de bună primire. Regele îi acordă o subvenţie importantă, care îi va permite să rămână doi ani la Paris.

Pe lângă farmecul personal al acestui romăn chipeş şi cult, ceea ce a determinat primirea-i afectuoasă din partea regelui Henric al III-lea şi a reginei-mamă Ecaterina, care îi spunea „foarte dragul nostru verişor şi bun prieten“, a fost şi interesul politic al Franţei de a-şi menţine şi dezvolta influenţa în sud-estul Europei. Henric al III-lea considera pe Şt. Báthori un uzurpator al tronului polon, intenţiona ca fratele său mai mic să devină rege al Poloniei şi socotea că acest plan ar avea mai mulţi sorţi de izbândă dacă pe tronul Ţării Româneşti s-ar urca Petru Cercel, iar pe al Moldovei alt favorit al Curţii franceze, Albert Laski.

Porecla „Cercel“

Pentru a grăbi la Poartă numirea ca domn a lui Petru, căruia i s-a spus de popor „Cercel“ pentru cercelul de aur ce-i împodobea urechea după moda din Franţa acelei vremi, Henric al III-lea numi ambasador la Constantinopol, în aprilie 1579, pe Jacques de Germigny, dându-i instrucţii de modul cum să procedeze. În acelaşi timp trimise sultanului o scrisoare cuprinzând întreaga poveste a vieţii agitate a pretendentului favorit, stăruind să se repare nedreptatea dându-i-se scaunul Ţării Româneşti, căci boierii îl recunosc ca „adevăratul, unicul şi naturalul lor voievod“.

Totul pentru tron

De Germigny expuse chiar de la audienţa de prezentare la marele vizir, Sokoli, dorinţa regelui, ieşind cu încredinţarea că lucrurile se vor desfăşura favorabil. Însă agentul diplomatic se înşela, fiindcă prin sumele uriaşe de bani plătite sultanului, seraiului şi marilor demnitari ai Porţii de către domnul muntean Mihnea şi mama sa, Ecaterina, toate eforturile lui de Germigny erau zadarnice. Aflând de rezistenţa cercurilor conducătoare din Constantinopol, Petru socoti util şi sprijinul altor monarhi, înaintând ample memorii Elisabetei, regina Angliei şi lui Filip al II-lea al Spaniei, dar încercările rămân fără ecou.

Abia în septembrie 1580, ca rezultat al insistenţelor lui Henric al III-lea şi ale lui De Germigny, sultanul îngădui pretendentului român să vină la Constantinopol. La începutul anului următor, o dată cu plecarea lui Petru din Paris, regele şi Ecaterina de Medici îi încredinţau scrisori de recomandare către ducii de Savoia şi Ferrara şi dogele Veneţiei, rugându-i prin termeni măgulitori să înlesnească drumul „prinţului de Valahia”. La Veneţia, unde ajungea în martie, i se făcu favoritului Curţii franceze o primire solemnă, curtenitoare, dându-i-se prilejul să rostească în senatul Senioriei, într-o fermecătoare limbă italiană, un impresionant discurs.

Cu banii şi galera echipată a Senioriei, Cercel trecu de la Veneţia la Raguza, de aici îşi continuă drumul pe uscat ajungând la Constantinopol în mai 1581, instalându-se la ambasada franceză. Speranţa că fără întârziere i se vor da însemnele domniei fu iluzorie; aveau să mai treacă doi ani până la împlinirea marii aşteptări, cu toate intervenţiile repetate ale Curţii franceze. Numai îndrăzneala lui Cercel de a ieşi cu suita în calea sultanului ce mergea la vânătoare şi a-i vorbi în perfect grai osman de cumplita exploatare a locuitorilor din Valahia exercitată de Mihnea Vodă, a determinat promisiunea luării de măsuri.

S-a convenit ca favoritul Casei de Valois să numere mai întâi 500.000 de scuzi, bani împrumutaţi de la cămătarii din Constantinopol. Alţi bani au mers în mâinile marilor demnitari şi ale favoritelor din Serai. Au trebuit apoi plătite datoriile făcute în timpul lungii şederi în Istanbul şi costul unui palat cumpărat de Petru aici, aşa că la 15 august 1583, când pleca spre ţară cu mare alai ca domn, datoria lui la cămătari se urca – după socoteala secretarului său Sivori – la suma colosală de un milion de galbeni, lucru ce avea să influenţeze negativ asupra guvernării lui, mai ales în al doilea an de domnie, şi să-i înstrăineze şi simpatiile Curţii franceze.

Domn al Ţării Româneşti

Dornic să imite Curtea franceză, aduse cu el în ţară mai mulţi italieni culţi, printre ei remarcându-se Sivori, Francesco Pugiella, jurist şi poet, francezi (ca Berthier), raguzani, cretani etc. Convins că reşedinţa din Bucureşti, aproape de turci, constituie o permanentă ameninţare, Petru îşi mută curtea, din februarie 1584, la Târgovişte, mai aproape de Transilvania, unde se putea refugia mai uşor la nevoie.

Aici, în timp de şase luni, cu câte o mie de lucrători pe zi, Cercel transformă Curtea domnească existentă din vremea lui Mircea cel Bătrân, adăugându-i o aripă spre sud, parterul fiind rezervat gărzii şi curtenilor, iar etajul „cu apartamentele frumoase şi magnifice“ domnului. În faţa palatului a pus să se facă trei fântâni cu apă adusă pe ţevi de pin de la câţiva km. Palatul era înconjurat cu grădini frumoase „alla italiana”, având şi „sere frumoase şi mari“ pentru plante exotice. Alături de palat, domnitorul dispuse să se zidească o biserică, legată de palat încât putea să intre înăuntru fără să fie văzut. În apropierea palatului fu ridicată turnătoria de tunuri, prima cunoscută în Ţara Românească, parcul de artilerie fiind chiar în piaţa palatului.

Noul domn, al cărui chip caracteristic, cu mustăţile răsucite şi cercelul în ureche, se conservă pe frescele interioare de la mănăstirea Călui, ctitoria boierilor Buzeşti, căuta să dea ţării o politică de orientare spre Occident, după cum rezultă şi din informaţia lui Sivori, că voievodul hotărâse să trimită la Roma şase copii de boieri, printre care şi doi nepoţi ai săi, ca să se instruiască „în litere şi în limba şi obiceiurile italiene“. Desigur se gândea şi la organizarea unui front antiotoman.

Mazilirea

De toate acestea turcii nu puteau fi satisfăcuţi. Conflictele religioase din Franţa impuneau lui Henric al III-lea să lase pe plan secundar problema influenţei franceze în sud-estul Europei şi a continuităţii domniei favoritului muntean, fapt pe care Poarta l-a folosit, hotărând mazilirea acestuia. Când trimisul sultanului îi aduse mazilirea şi invitaţia de a merge la Poartă, domnul simulă că nu are nimic împotrivă, însă în timpul nopţii încărcă în 43 de care banii şi toate obiectele de preţ, împreună cu corespondenţa, câteva steaguri şi tunuri şi trecu însoţit de curteni, musafiri străini şi boieri devotaţi în Transilvania, de unde nădăjduia să ajungă în Italia şi apoi la Paris. Era la începutul lui aprilie 1585.

Principele ardelean, influenţat de regele polon, Báthori, unchiul său, se purtă duşmănos, dispunând ca domnul fugar să fie închis, iar averile ce mai scăpase de jaful gărzii domneşti infidele faţă de Cercel să fie confiscate şi date sultanului. După o detenţiune de un an în Cetatea Chioar din nordul Transilvaniei, Cercel e transferat la Hust, unde stă încă un an; de aici evadează în august 1587, cu ajutorul lui Sivori, trece în Caşovia, apoi la Viena, Veneţia şi Roma, făcând demersuri la papă şi la Henric al III-lea spre a-şi relua tronul.

Ucis pe drum şi aruncat în mare

În 1589, veni la Constantinopol, dar Henric al III-lea nu-l mai putea ajuta, fiind asasinat. Banii şi relaţiile lui Mihnea Turcitul la Poartă reuşesc să arunce pe Cercel în închisoarea „Şapte turnuri”. În anul următor, scos cu nasul şi urechile tăiate, pornit spre insula Rodos, fu ucis pe drum şi aruncat în mare.