Bolivar, Simón supranumit Eliberatorul (24.07.1783, Caracas, Noua Granada, azi Venezuela – 17.12.1830, lângă Santa Marta, Columbia). Soldat şi om de stat sud-american care a condus revoluţiile împotriva dominaţiei spaniole în viceregatul Noua Granada. A fost preşedintele Gran Colombia (1819—1830) şi dictator în Peru (1823-1826).

Fiu al unui aristocrat venezuelan de origine spaniolă, Bolívar s-a născut într-o familie bogată şi nobilă. După moartea tatălui, când băiatul avea doar trei ani, şi a mamei, şase ani mai târziu, unchiul lui i-a administrat moştenirea şi i-a pus la dispoziţie profesori privaţi. La 16 ani, Bolívar a fost trimis în Europa pentru a-şi desăvârşi educaţia. Timp de trei ani a trăit în Spania, iar în 1801 s-a căsătorit cu fiica unui nobil spaniol şi s-a întors împreună cu ea la Caracas. Tânăra soţie a murit de febră galbenă la mai puţin de un an după căsătorie.

În 1804, când Napoleon se apropia de apogeul carierei, Bolívar a revenit în Europa. La Paris s-a întâlnit cu unul dintre foştii săi profesori din copilărie, Simón Rodríguez, care l-a instruit în operele gânditorilor raţionalişti europeni, printre care Locke, Hobbes, Buffon, d’Alembert şi Helvetius, dar şi Voltaire, Montesquieu şi Rousseau. În imaginaţia lui Bolívar a încolţit ideea independenţei Americii hispanice şi, în timpul unei călătorii la Roma, pe când se afla pe înălţimile Monte Sacro, a jurat să-şi elibereze ţara. În 1807 s-a întors în Venezuela prin Statele Unite, vizitând şi oraşele din est.

Mişcarea de independenţă

Mişcarea de independenţă latino-americană a izbucnit la un an după întoarcerea lui Bolívar, pentru că invazia lui Napoleon în Spania a slăbit autoritatea spaniolă. Bolívar a participat la diverse întâlniri conspirative, iar la 19 aprilie 1810 guvernatorului spaniol i s-a luat oficial puterea şi a fost expulzat din Venezuela. Puterea a fost preluată de o juntă. Pentru a obţine ajutor, Bolívar a fost trimis într-o misiune la Londra, unde a ajuns în iulie. Misiunea sa era să explice în Anglia greutăţile coloniei revoluţionare, să obţină recunoaşterea din partea acesteia şi să primească arme şi sprijin. Deşi negocierile oficiale au eşuat, Bolívar a promovat cauza revoluţiei, convingându-l pe exilatul Francisco de Miranda, care în 1806 încercase să elibereze Venezuela de unul singur, să revină în Caracas şi să preia comanda mişcării de independenţă.

Venezuela era în fierbere. În martie 1811, la Caracas s-a întrunit un congres naţional pentru a elabora o constituţie. După lungi deliberări, la 5 iulie 1811 a fost proclamată independenţa Venezuelei. Bolívar a intrat în armata tinerei republici şi i s-a încredinţat Puerto Cabello, un port vital pentru Venezuela. În urma trădării unui ofiţer, fortăreaţa a fost deschisă forţelor spaniole, iar Miranda, dictator şi comandant suprem, a început negocierile cu comandantul spaniol. A fost semnat un armistiţiu (iulie 1812) care a lăsat întreaga ţară la mila Spaniei. Miranda a fost predat soldaţilor spanioli – după ce Bolívar şi ceilalţi, care-l considerau un trădător, l-au împiedicat să fugă din Venezuela – şi şi-a petrecut restul vieţii în închisorile spaniole.

Hotărât să continue lupta, Bolívar a obţinut permisiunea de a părăsi ţara şi a mers la Cartagena, în Noua Granada (Columbia de azi). Acolo şi-a publicat prima din marile sale declaraţii politice – Manifestul de la Cartagena (El Manifiesto de Cartagena) – în care a atribuit căderea Primei Republici lipsei unui guvern puternic şi a făcut apel la un efort revoluţionar unit pentru a distruge puterea Spaniei în America. Cu sprijinul patrioţilor din Noua Granada, Bolívar a condus o forţă expediţionară pentru a recuceri Venezuela. Într-o campanie rapidă şi dură, i-a învins pe regalişti în şase bătălii pe muchie de cuţit, iar la 6 august 1813 a intrat în Caracas. A primit titlul de Eliberator şi a instaurat dictatura politică, însă războiul de independenţă era abia la început.

În 1814, Bolívar a fost înfrânt din nou de spanioli, care îi transformaseră pe aşa-zişii llaneros (văcari) conduşi de José Tomás Boves într-o cavalerie nedisciplinată, dar foarte sălbatică şi eficientă, căreia Bolívar nu a reuşit să-i facă faţă. Boves s-a purtat atroce cu patrioţii creoli, iar momentul în care a cucerit Caracasul şi alte oraşe principale a pus capăt celei de-a doua republici venezuelene.

Foarte aproape de a avea aceeaşi soartă ca Miranda, Bolívar a fugit în Noua Granada, apoi în Jamaica. În exil, Bolívar a scris cel mai important document al carierei sale – Scrisoare din Jamaica (La Carta de Jamaica) în care a schiţat o panoramă grandioasă, din Chile şi Argentina până în Mexic. „Legăturile”, scria Bolívar, „care ne-au unit cu Spania au fost retezate”. A propus înfiinţarea unor republici constituţionale în toată America hispanică, iar pentru fostul viceregat al Noii Granade şi-a imaginat un guvern construit după modelul celui din Marea Britanie, cu o Cameră superioară ereditară, o Cameră inferioară aleasă şi un preşedinte pe viaţă. Ultima prevedere, asupra căreia Bolívar a insistat de-a lungul întregii cariere, reprezenta cea mai îndoielnică idee a gândirii sale politice.

Eliberarea Noii Granade

În 1815, Spania trimisese deja către coloniile sale răzvrătite cea mai mare forţă expediţionară care traversase vreodată Atlanticul. Comandantul său era Pablo Morillo. Între timp, Bolívar s-a orientat către Haiti, o republică mică, eliberată de sub stăpânire franceză, unde a fost primit cu prietenie şi i s-au oferit bani şi arme. Au urmat trei ani de înfrângeri şi victorii indecise.

În 1817, Bolívar s-a hotărât să îşi stabilească cartierul general în regiunea Orinoco, fiindcă nu fusese devastată de război şi nu putea fi alungat cu uşurinţă de acolo de către spanioli. A angajat câteva mii de soldaţi şi ofiţeri străini, majoritatea englezi şi irlandezi, şi-a stabilit capitala la Angostura (azi Ciudad Bolívar), a început să publice un ziar şi a luat legătura cu forţele revoluţionare din câmpie, printre care se aflau grupul condus de José Antonio Păez şi alt grup, condus de Francisco de Paula Santander.

În primăvara lui 1819 şi-a dus la îndeplinire planul de a ataca viceregatul Noii Granade. Atacul lui Bolívar asupra Noii Granade este considerat una dintre cele mai îndrăzneţe acţiuni din istoria militară. Traseul micii armate (cca 2 500 de oameni, inclusiv legiunea britanică) trecea prin câmpii inundate şi munţi înzăpeziţi, pe drumuri pe care spaniolii le considerau impracticabile. Spaniolii au fost luaţi prin surprindere, iar Bătălia de la Boyaca de la 7 august 1819 a fost lupta crucială în urma căreia cea mai mare parte a armatei spaniole s-a predat în faţa lui Bolívar. Trei zile mai târziu, a intrat în Bogota. Acesta a reprezentat un moment de răscruce în istoria nordului Americii de Sud.

Neobositul Bolívar şi-a continuat misiunea. L-a numit pe Santander vicepreşedinte responsabil cu administraţia, iar în decembrie 1819 şi-a făcut apariţia în faţa Congresului care se întrunise la Angostura. Bolívar a fost numit preşedinte şi dictator militar. I-a convins pe legislatori să proclame crearea unui nou stat; trei zile mai târziu era proclamată La República de Colombia, alcătuită din cele trei departamente Cundinamarca (Noua Granada), Venezuela şi Quito (Ecuador). Cum cea mai mare parte a acestui teritoriu se afla încă sub control regalist, era mai mult o realizare pe hârtie.

Însă Bolívar ştia că victoria nu mai putea să-i scape. La începutul lui 1820, în urma revoluţiei din Spania, regele spaniol a fost obligat să recunoască idealurile liberalismului pe frontul de acasă, acţiune care a descurajat forţele spaniole din America de Sud. Bolívar l-a convins pe Morillo să înceapă negocierile pentru armistiţiu, iar cei doi războinici au avut o întâlnire memorabilă la Santa Ana, unde au semnat, în noiembrie 1820, tratatul care a pus capăt ostilităţilor timp de şase luni. Când au reînceput luptele, lui Bolívar i-a fost uşor, cu armatele sale superioare, să înfrângă forţele spaniole din Venezuela. Bătălia de la Carabobo (iunie 1821) a deschis porţile Caracasului, iar pământul venezuelean natal al lui Bolívar era, în sfârşit, liber.

În toamna aceluiaşi an, la Cucuta, s-a întrunit un congres care a schiţat o constituţie pentru Gran Colombia. Prevederile acesteia l-au dezamăgit pe Bolívar. Deşi fusese ales preşedinte, considera că acea constituţie avea un caracter prea liberal pentru a garanta supravieţuirea operei sale. Însă, deoarece trebuia să acorde atenţie unor chestiuni mult mai urgente, a acceptat acea structură şubredă. Lăsând administraţia în mâinile lui Santander, a cerut permisiunea de a-şi continua campania militară.

La sfârşitul anului, Ecuadorul era eliberat. În acea campanie, Bolívar a fost ajutat de cel mai strălucit ofiţer al său, Antonio José de Sucre. În timp ce Bolívar a atras armata spaniolă în munţii care apărau accesul nordic către Quito, capitala Ecuadorului, Sucre a mers de pe coasta Pacificului către interior. La 24 mai 1822, la Pichincha, a obţinut victoria care a eliberat Ecuadorul de sub stăpânire spaniolă. În ziua următoare, capitala a căzut, iar la 16 iunie Bolívar şi-a unit armatele cu cele ale lui Sucre.

În Quito, Eliberatorul (în spaniolă: El Libertador) a întâlnit-o pe cea care avea să devină pasiunea vieţii lui, Manuela Saenz, o revoluţionară înflăcărată, care şi-a recunoscut deschis dragostea pentru Bolívar şi l-a însoţit întâi în Perú, apoi în palatul prezidenţial de la Bogota.

Eliberarea statului Peru

Teritoriul Gran Colombia – Columbia, Venezuela, Ecuador şi Panama de azi – fusese recuperat în totalitate, iar noul guvern era recunoscut de SUA. Doar Peru şi Peru Superior rămăseseră în mâinile armatelor spaniole. Problema peruviană i-a unit pe Bolívar şi pe revoluţionarul argentinian José de San Martín. San Martin făcuse în partea sudică a continentului ceea ce Bolívar realizase în nord. Mai mult, intrase în Lima şi proclamase independenţa statului Peru. Însă forţele spaniole se retrăseseră în ţinuturile înalte, iar San Martin, care nu le-a putut urma, a hotărât să se consulte cu Bolívar. La 26 iulie 1822, cei doi s-au întâlnit în oraşul portuar Guayaquil, în Ecuador (Conferinţa de la Guayaquil). Detaliile discuţiilor lor nu se cunosc, însă se presupune că s-au concentrat pe încheierea luptelor din Peru şi organizarea ulterioară a Americii eliberate. San Martin înţelesese că Bolívar întrunea calităţile militare, politice şi psihologice necesare pentru a obţine victoria finală asupra puternicei armate spaniole din munţi. Din cauza situaţiei din Lima, unde a fost întâmpinat cu ostilitate, prezenţa lui San Martin nu ar fi făcut decât să îngreuneze misiunea. La întoarcerea sa din Guayaquil, San Martin a demisionat din funcţia pe care o deţinea la Lima şi s-a exilat, permiţându-i lui Bolivar să conducă singur armata revoluţionară în război.

În sfârşit, calea către realizarea celei mai mari ambiţii a lui Bolivar era deschisă. În septembrie 1823 el a intrat în Lima. Armata spaniolă ocupa munţii de la est de oraş şi se considera imposibil de atacat. Bolivar a adunat sistematic trupe, cai, măgari şi muniţie pentru a alcătui o armată, iar în 1824 s-a mutat din capitala temporară de la Trujillo şi a început urcuşul pe masivul muntos. Prima bătălie importantă a avut loc la Junin, iar Bolivar a câştigat-o cu uşurinţă şi i-a încredinţat restul campaniei comandantului său de stat major, Sucre. La 9 decembrie 1824, viceregele spaniol a pierdut Bătălia de la Ayacucho în faţa lui Sucre şi s-a predat împreună cu întreaga armată.

Bolivia

Bolivar devenise preşedintele Gran Colombia şi dictator al Peru. Doar o mică regiune a continentului – Peru Superior – se afla încă sub controlul forţelor regaliste. Eliberarea acestei regiuni i-a revenit lui Sucre, care, în aprilie 1825, a raportat că misiunea fusese îndeplinită. Noua naţiune a ales să îşi ia numele de Bolivia, după cel al Eliberatorului. Pentru acest copil al geniului său, Bolivar a elaborat o constituţie care i-a scos încă o dată în evidenţă înclinaţiile autoritare: a impus o preşedinţie pe viaţă, un corp legislativ alcătuit din trei camere şi alegeri foarte restrictive. Bolivar era devotat propriei sale creaţii, însă, ca instrument de reformă socială, constituţia lui s-a dovedit un eşec. Bolivar ajunsese în punctul culminant al carierei. Puterea lui se întindea de la Caraibe până la graniţa argentiniano-boliviană. Trecuse peste o boală gravă, care, în timpul şederii în Peru, îl transformase într-un invalid timp de luni întregi.

Alt proiect preferat al său, o ligă a statelor americane hispanice, s-a concretizat în 1826. Susţinuse mult timp semnarea unor tratate de alianţă între republicile americane, a căror slăbiciune o înţelesese. În 1824, aceste tratate erau semnate şi ratificate de Columbia, Peru, Mexic, America Centrală şi Provinciile Unite ale Rio de la Plata. În 1826, un congres american general s-a întrunit în Panama sub conducerea lui Bolivar. Faţă de propunerile iniţiale ale lui Bolivar, era o acţiune fragmentară, la care doar Columbia, Peru, America Centrală şi Mexic şi-au trimis reprezentanţi. Cele patru naţiuni care au participat au semnat un tratat de alianţă şi le-au invitat pe toate celelalte naţiuni americane să adere. S-au planificat organizarea unei armate şi a unei flote comune şi o adunare bianuală în care să fie reprezentate statele federative. Toate neînţelegerile dintre state urmau să fie rezolvate prin arbitraj. Doar Columbia a ratificat tratatul, însă congresul din Panama a furnizat un exemplu important pentru viitoarea solidaritate şi înţelegere din America de Sud. Însă Bolivar era conştient că planurile sale pentru o organizaţie a întregii emisfere se îndepliniseră doar parţial. Contemporanii săi gândeau în termeni de stat-naţiune individuală, iar Bolivar în termeni de continente.

În privinţa politicii interne, a continuat să fie un republican autoritar. Se considera un fel de punct de referinţă al revoluţiei şi anticipa izbucnirea războiului civil când cuvintele sale nu vor mai fi ascultate. Această profeţie, făcută în 1824, s-a adeverit în 1826.

Războiul civil

Neînţelegerile dintre Venezuela şi Noua Granada au început odată cu uniunea acestora în Gran Colombia. Între liderii fiecărei ţări, Paez din Venezuela şi Santander din Noua Granada, existau disensiuni care au dus la izbucnirea războiului civil. Bolivar a părăsit Lima în grabă, iar autorităţile au recunoscut că Peru s-a bucurat că stăpânirea sa de trei ani se încheiase, iar ţara se eliberase de influenţa columbiană. În Bogota, Bolivar l-a găsit pe Santander susţinând constituţia de la Cucuta şi cerând ca Paez să fie pedepsit ca rebel. Însă Bolivar era hotărât să menţină unitatea Gran Colombia, astfel că dorea să îl ierte pe Paez, cu care s-a împăcat la începutul lui 1827. Paez s-a supus autorităţii supreme a Eliberatorului, iar Bolivar a promis o nouă constituţie care să remedieze nemulţumirile venezuelene.

S-a proclamat dictator al Gran Colombia şi a cerut o convenţie naţională care s-a întrunit în aprilie 1828. Bolivar a refuzat să influenţeze alegerile, iar rezultatul a fost că liberalii de sub conducerea lui Santander au câştigat. Bolivar sperase că acea constituţie de la Cucuta va fi revizuită, iar autoritatea prezidenţială întărită, însă liberalii au blocat orice încercare. Ţara a intrat în impas. Argumentând că vechea constituţie nu mai era valabilă şi că nu fusese înlocuită cu una nouă, Bolivar şi-a luat puteri dictatoriale în Gran Colombia. Un grup de conspiratori liberali au intrat în palatul prezidenţial în noaptea de 25 septembrie, însă isteţimea Manuelei Saenz l-a salvat pe Bolivar de cuţitele asasinilor.

Dar, deşi acea încercare de asasinat a eşuat, semnele de furtună erau tot mai evidente. Starea precară de sănătate a lui Bolivar începea să se înrăutăţească. Peru a invadat Ecuadorul cu intenţia de a anexa Guayaquil. Încă o dată Sucre a salvat Ecuadorul şi i-a înfrânt pe peruvieni la Tarqui (1829). Câteva luni mai târziu, unul dintre cei mai importanţi generali ai lui Bolívar, José María Córdoba, a instigat o revoltă. Aceasta a fost înăbuşită, însă Bolívar era dezamăgit de lipsa de recunoştinţă a foştilor săi adepţi. În toamna lui 1829, Venezuela s-a separat de Gran Colombia.

Bolivar şi-a dat seama că propria sa existenţă reprezenta un pericol pentru pacea internă şi externă a naţiunilor care îi datorau independenţa, iar la 8 mai 1830 a părăsit Bogota, plănuind să se refugieze în Europa. Când a ajuns pe coasta Atlanticului, a aflat că Sucre, pe care îl instruise pentru a-i fi succesor, fusese asasinat. Durerea lui Bolivar a fost fără margini. Excursia în Europa a fost anulată şi, acceptând invitaţia unui admirator spaniol, Bolivar a mers la moşia acestuia de lângă Santa Marta. Ironia a făcut ca viaţa lui să se sfârşească în casa unui spaniol. Aici, către sfârşitul anului 1830, a murit de tuberculoză.