XENOPOL, Alexandru D. (23.III.1847, Iaşi — 27.II.1920, Bucureşti), istoric, filozof şi scriitor.

Este primul născut dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui Dimitrie Xenopol. Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o remarcabilă cultură şi cunoscând câteva limbi europene, nu a avut o situaţie materială sigură, fiind, după stabilirea sa în Iaşi, dragoman la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, preceptorul copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău şi, în sfârşit, director, aproape douăzeci de ani, al penitenciarului din Iaşi.

După ce urmă primele clase şcolare la pensionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala primară de la Trei Ierarhi, cu învăţătorul I. A. Darzeu, Xenopol îşi continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde funcţionau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu. În iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an devine student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea Junimea şi de Primăria municipiului Iaşi. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în drept (la Berlin) şi filozofie (la Giessen). După ce participă la serbările de la Putna (august 1871), unde rosteşte o cuvântare festivă, publicată şi în „Convorbiri literare”, revistă la care colabora din 1868, se întoarce la Iaşi. Intră în magistratură (mai întâi procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi practică avocatura şi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În anul 1883, când se înfiinţează la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie naţională, Xenopol se prezintă la concurs şi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886.

Între anii 1888 şi 1893 tipăreşte Istoria românilor din Dacia Traiană, la care a lucrat douăzeci şi şase de ani. În 1899, la Paris, imprimă Les Principes fondamentaux de l’histoire, studiu de circulaţie universală pe care îl traduce un an mai târziu în limba română şi, în 1908, îl retipăreşte, revăzut şi completat simţitor, sub titlul La Theorie de l’histoire. Ca membru fondator al Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, este ales preşedintele secţiei literare şi directorul revistei „Arhiva”, iar între 1899—1903 şi 1906—1908, preşedintele întregii societăţi. Din 1889 este membru al Academiei Române.

Academia de ştiinţe morale şi politice din Paris îl alege în anul 1900 membru corespondent; a fost, de asemenea, profesor onorific la Sorbona. Institutul internaţional de sociologie din Londra l-a cooptat ca membru titular în anul 1914. A colaborat la cele mai importante periodice politice, ştiinţifice şi literare româneşti, precum şi la numeroase publicaţii ştiinţifice străine, printre care „Revue historique”, „La Renaissance latine”, „Deutsche Litteratur Zeitung”. Publicista Adela Xenopol şi scriitorul Nicolae Xenopol sunt fraţii săi.

Xenopol şi Junimea

După întoarcerea de la studii, activitatea lui Xenopol este strâns legată de Junimea. În perioada 1871—1872 va fi, pentru câteva luni, secretarul societăţii în locul lui Iacob Negruzzi. Vreme de patru ani (1871—1874) redactează procesele verbale ale şedinţelor junimiste. Până în anul 1880, este un pasionat conferenţiar la „prelecţiunile populare” junimiste. „Convorbirile literare” îl au colaborator mai bine de două decenii, ultima dată în 1892. Totuşi, el nu a fost niciodată un junimist. Opoziţia la ideologia grupării se manifestă din anii perioadei berlineze. Scrisorile către Iacob Negruzzi, articolele publicate în „Convorbiri literare” (Cultura naţională, Studii asupra stării noastre actuale) îl arată în dezacord mai ales cu unele idei ale lui T. Maiorescu privind evoluţia politică şi culturală a societăţii româneşti. Din anul 1878, se desprinde şi politic de junimişti, pentru a adera la gruparea liberalilor moderaţi, împreună cu V. Conta, şi, ceva mai târziu, la partidul liberal. Convingerile sale îşi au rădăcinile în paşoptism. Ca orientare politică, mai ales în chestiunea naţională şi în cea ţărănească, îl precede pe N. Iorga.

Studii istorice şi filozofice

Cu deosebire creator şi original se arată Xenopol pe terenul studiilor istorice şi filozofice. Istoria românilor din Dacia Traiană, operă de o remarcabilă obiectivitate ştiinţifică, este prima sinteză completă a istoriei noastre naţionale. La Theorie de l’histoire îl situează în rândul fondatorilor filozofiei istoriei, ridicând, în acelaşi timp, ştiinţa istorică românească la nivelul celei europene. Aici, Xenopol, aproape în acelaşi timp cu filozofii germani W. Windelband şi H. Rickert, demonstrează caracterul ştiinţific şi sistematic al istoriei.

Preocupări literare

Preocupările literare au în ansamblul activităţii sale o pondere mult mai mică decât cele istorice. Xenopol studiază literatura în cadrul istoriei, ca pe o componentă a culturii naţionale, alături de limbă, tradiţii, moravuri şi artă. El distinge printre primii la noi literatura “în sensul special”, restrâns, al cuvântului, deci ca artă, de literatura în sensul „general” al cuvântului, adică de totalitate a scrierilor, indiferent de natura lor. Literatura trebuie să fie, în primul rând, „frumoasă”. O a doua trăsătură a ei, în concepţia lui Xenopol şi în cea mai directă descendenţă paşoptistă, este caracterul naţional, definit drept suma ideilor specifice unui popor, spiritul său general. Totodată, literatura este un produs individual, iar din determinarea mai mult sau mai puţin clară a individualităţii artistului provine originalitatea operei literare. Atunci când talentul şi forţa de creaţie depăşesc sfera naţionalităţii, literatura poate căpăta atributul universalităţii. În acelaşi timp, ea are o profundă menire socială, este una din principalele cauze ale evoluţiei societăţii. Xenopol crede chiar că evenimentele revoluţionare de la 1848 sunt, în bună parte, o urmare directă a dezvoltării literaturii române după 1840. Pentru el, literatura nu poate avea valoare estetică atîta vreme cât nu exaltă „simţimintele”patriotice ale cititorului. De aceea, va privi cu neîncredere lirica erotică, pe care o socoteşte apanajul poeţilor minori.

Xenopol a afirmat, în spiritul „Daciei literare”, strânsa legătură dintre literatura nescrisă şi cea cultă. Creaţia populară a avut, începând din perioada formării poporului român, atunci când nu exista literatură scrisă, rolul de a forma, de a cizela şi de a conserva calităţile estetice ale limbii române; în folclor scriitorii români din toate epocile au găsit un izvor de inspiraţie. Xenopol acordă o mare importanţă studierii şi culegerii exacte a literaturii populare. Fără a avea vocaţie de critic literar, el a găsit totuşi din când în când răgazul necesar pentru a discuta scrierile unor autori ca Gr. H. Grandea, N. Gane, Matilda Cugler-Poni, Ana Conta-Kernbach, Sofia Nădejde, N. Petraşcu, Elena Văcărescuşi Riria. Cronicile sale literare, deşi conţin numeroase observaţii de bun simţ, sunt mai curând o dovadă a lipsei de spirit critic. Astfel, Xenopol îl apropie pe N. Gane, ca poet, de M. Eminescu, Matilda Cugler-Poni este considerată unul dintre cei mai mari poeţi români, iar Riria — genială.

În ceea ce priveşte istoria literară, Xenopol se dovedeşte mult mai obiectiv. Evoluţia literaturii este urmărită în strânsă legătură cu evoluţia istorică a poporului român, cu realitatea socială şi culturală a fiecărei epoci, o atenţie deosebită este dată genurilor şi speciilor literare. În cadrul unei perioade anumite sunt căutate trăsăturile care o pot defini, creatorii care o pot reprezenta. Scriitorilor li se trasează portrete sumare, dar veridice, interesante, totuşi, mai mult pe plan istoric, deoarece nu surprind, cel mai adesea, trăsăturile morale sau artistice, ci motivele unei opţiuni politice, ale unei atitudini civice.

Xenopol şi-a semnat versurile şi pastelurile publicate în revista „Arhiva” cu pseudonimele I. Laur (între 1894—1899) şi Rama (1901—1902). Inspiraţia lui lirică provine dintr-o filtrare naivă a elanurilor intime, care ar fi putut să capete înfăţişarea adevăratei poezii erotice, dacă nu ar fi fost copleşită de o retorică greoaie, vetustă, cu ecouri din Gr. Alexandrescu şi chiar din C. Conachi. Se adaugă inaptitudinea de a folosi un lexic poetic adecvat şi lipsa oricărei preocupări pentru eufonia versului.

Însemnările de călătorie din Carpaţii răsăriteni, Elveţia, Italia, Austria şi Germania, unele publicate sub pseudonimul Helvetius, sunt lipsite de culoare, Xenopol privind peisajul numai cu ochiul unui călător minuţios şi dornic de instrucţie, care notează ceea ce vede pentru a-şi completa informaţiile. În schimb, puţinele pagini memorialistice, grupate sub titlul Istoria ideilor mele, transmit ceva din sincera umanitate şi din experienţa de viaţă a autorului lor.

A tradus destul de corect din Goethe (Hermann şi Dorothea, traducere rămasă în manuscris). Cele câteva poezii, tălmăcite din I. G. Fischer şi publicate în „Convorbiri literare” sunt semnate y, după cum cu aceeaşi literă este semnată şi traducerea poeziei Enigma de Schiller. În revista „Arhiva” a întrebuinţat, mai rar, pseudonimul Vitold.