Bernini, Gian Lorenzo (07.12.1598, Napoli, Regatul Napolelui – 28.11.1680, Roma, Statul Papal). Artist italian, poate cel mai mare sculptor al sec. XVII, şi, de asemenea, un arhitect remarcabil. Bernini a creat stilul baroc în sculptură şi l-a dezvoltat intr-asemenea măsură încât alţi artişti ocupă un rol secundar în discuţiile privind stilul respectiv.

Anii timpurii

Cariera lui Bernini a început sub tutela tatălui său, Pietro Bernini, un sculptor florentin cu oarecare talent, care se mută, în cele din urmă, la Roma. Talentatul tânăr a lucrat cu atâta sârguinţă încât a câştigat laudele pictorului Annibale Carracci şi patronajul papei Paul V, afirmându-se curând ca sculptor independent. A fost puternic influenţat de studierea amănunţită a statuilor antice de marmură, greceşti şi romane, de la Vatican. De asemenea, avea cunoştinţe temeinice privind pictura din perioada de apogeu a Renaşterii, la începutul sec. XVI. Sfântul Sebastian (San Sebastiano, cca 1617), sculptat pentru cardinalul Maffeo Barberini, devenit mai târziu papa Urban VIII şi cel mai important patron al lui Bernini, trădează studiul aprofundat al manierei de a sculpta a lui Michelangelo.

Creaţiile timpurii ale lui Bernini au atras atenţia cardinalului Scipione Borghese, un membru al familiei papale aflate la putere. Sub patronajul său, Bernini a sculptat primele grupuri statuare importante, de mărime naturală. Seria arată progresul lui Bernini de la aproape întâmplătoarea unică perspectivă a lui Eneas, Anchise şi Ascaniu (Enea, Anchise e Ascanio, 1619; Galeria Borghese, Roma) spre o puternică frontalitate în Răpirea Proserpinei (Ratto di Proserpina, 1621-1622; Galeria Borghese) şi apoi spre viziunea halucinantă din Apollo şi Dafne (Apollo e Dafne, 1622-1624; Galeria Borghese). În David (1623-1624; Galeria Borghese), Bernini înfăţişează eroul aruncând o piatră spre un adversar nevăzut.

Mai multe busturi portret pe care Bernini le-a sculptat în acea perioadă, inclusiv cel al cardinalului Roberto Bellarmino (1542-1624), arată o nouă înţelegere a relaţiei între cap şi corp şi reflectă capacitatea sculptorului de a reda expresii faciale trecătoare cu un realism acut. Aceste opere în marmură reflectă o virtuozitate neîntrecută în modelarea unui material îndărătnic pentru a obţine efectele delicate găsite de obicei la sculpturile în bronz. Percepţia instinctivă a lui Bernini pentru textura de suprafaţă a pielii şi părului, cât şi simţul său inovator de umbrire au marcat depărţirea de tradiţia lui Michelangelo şi începutul unei noi perioade în istoria sculpturii occidentale.

Patronajul lui Urban VIII

Odată cu pontificatul lui Urban VIII (1623-1644), Bernini a intrat într-o perioadă de enormă productivitate şi de dezvoltare artistică. Urban VIII şi-a îndemnat protejatul să picteze şi să practice arhitectura. Prima sa operă arhitecturală a constat în estetizarea bisericii Sfânta Bibiana din Roma. Totodată, Bernini a fost însărcinat să construiască o structură simbolică peste mormântul Sfântului Petru în bazilica Sfântul Petru din Roma. Rezultatul este faimosul baldachin din bronz aurit realizat între 1624 şi 1633. Coloanele sale răsucite sunt inspirate din coloanele protocreştine care fuseseră folosite la ciboriul care acoperă altarul vechii bazilici. Cea mai originală contribuţie a lui Bernini la această construcţie este cadrul superior constituit din volute încoronate flancate de patru îngeri care susţin sfera şi crucea. Baldachinul este perfect proporţionat în raport cu interiorul bazilicii; cu greu se observă că e la fel de înalt ca o clădire de patru etaje. Conturul său viu urcând viguros spre crucea triumfătoare, culoarea sa întunecată accentuată de aurul sclipitor îi dau impresia unui organism viu. Fuziune fără precedent între sculptură şi arhitectură, baldachinul este primul monument cu adevărat baroc. În cele din urmă, a format nucleul decorării programatice concepute de Bernini pentru interiorul bazilicii Sf. Petru.

Apoi Bernini a supervizat decorarea a patru stâlpi ce susţineau domul Sfântului Petru cu statui colosale, deşi doar una din ele, Sfântul Longinus, a fost proiectată de el. De asemenea, a făcut o serie de busturi-portret ale lui Urban VIII, însă primul bust care a atins calitatea portretelor sale mai vechi e cel al marelui său patron, cardinalul Scipione Borghese (1632; Galeria Borghese). Cardinalul este reprezentat vorbind şi mişcându-se, iar acţiunea este surprinsă într-un moment care pare să dezvăluie toate calităţile caracteristice subiectului.

Obligaţiile arhitecturale ale lui Bernini au devenit tot mai împovărătoare după moartea lui Carlo Maderno, în 1629, când Bernini a devenit arhitect al bazilicii Sf. Petru şi al palatului Barberini. Nu mai lucra singur, fiind nevoit să apeleze la asistenţi, pentru că numărul comenzilor sporea. Şi-a organizat studioul şi a planificat lucrările de aşa manieră încât sculpturile şi ornamentaţiile produse de echipa lui păreau să fie opera unui singur om.

Pe tot parcursul vieţii, sculptura lui Bernini a fost influenţată de catolicismul său fervent (era, zilnic, prezent la liturghie şi se împărtăşea de două ori pe săptămână). A fost de acord cu hotărârile Conciliului de la Trento (1545-1563) care stabilea că scopul artei religioase era să educe şi să inspire credincioşii şi să servească drept instrument de propagandă pentru Biserica Romano-Catolică. Arta religioasă ar trebui să fie întotdeauna inteligibilă şi realistă şi, mai presus de toate, să stimuleze pietatea. Dezvoltarea artei religioase a fost în mare măsură determinată de eforturile sale conştiente de a se conforma acestor principii.

Sub oblăduirea lui Urban VIII, Bernini a început să creeze monumente noi şi diferite de opera sa anterioară, cum ar fi cavouri si fântâni. Mormântul lui Urban VIII (1628-1647; bazilica Sf. Petru, Roma) îl prezintă pe pontif aşezat, dar cu braţul ridicat într-un gest autoritar, având la picioare două chipuri de marmură albă reprezentând Virtuţile. Bernini a mai proiectat o revoluţionară serie de mici monumente comemorative, dintre care cel mai impresionant este cel al Mariei Raggi (1643).

Dar cea mai semnificativă contribuţie la arhitectura Romei o reprezintă fântânile. Fântâna lui Triton (Fontana del Tritone) din Piazza Barberini (1642-1643) constituie o transformare spectaculoasă
pentru fântânile arhitecturale ale Romei – bazinele suprapuse ale fântânii de piaţă, cu o geometrie tradiţională, par să prindă viaţă. Patru delfini ridică o cochilie enormă ce îl susţine pe zeul mării, care suflă apă în sus dintr-o scoică.

Însă primele proiecte arhitecturale ale lui Bernini nu s-au bucurat mereu de succes. În 1637 a început să ridice campanile (turnuri de clopotniţă), deasupra faţadei bazilicii Sf. Petru. Dar, când clădirea a început să aibă crăpături sub greutatea lor, în 1646, campanilele au fost dărâmate, iar Bernini a intrat temporar în dizgraţie.

Patronajul lui Inocenţiu IV şi Alexandru VII

Bernini a construit cele mai spectaculoase monumente publice de la mijlocul anilor 1640 până şi anii 1660. Fântâna celor Patru Fluvii (Fontana dei Quattro Fiumi) în Piazza Navona din Roma (1648-1651) susţine un antic obelisc egiptean peste o stâncă scobită în interior, deasupra căreia sunt aşezate patru statui de marmură simbolizând patru mari fluvii ale lumii. Această fântână este una dintre cele mai spectaculoase lucrări ale sale.

Cel mai edificator exemplu al maturităţii artistice a lui Bernini este capela Cornaro din biserica Santa Maria della Vittoria (Roma), care completează evoluţia începută devreme în cariera sa. Capela, comandată de cardinalul Federigo Cornaro, se află în transeptul îngust al micii biserici. Punctul de interes îl constituie sculptura Extazul Sfintei Tereza (Estasi di Santa Teresa d’Avila, 1645-1652), reprezentând o experienţă mistică a faimoasei reformatoare a carmelitelor, Tereza de Avila. Viziunea Sfintei Tereza, în timpul căreia un înger i-ar fi străpuns inima cu o săgeată arzătoare de iubire divină, este preluată de Bernini din scrierile Terezei. Grupul sculptural arătând-o pe sfânta transfigurată plutind în aer, acoperită cu un veşmânt cu falduri unduitoare, este luminat natural printr-o nişă aflată deasupra altarului, unde elementele arhitecturale şi decorative se întrepătrund şi sunt articulate elegant. La stânga şi la dreapta, în spaţii ce seamănă lojelor de operă, numeroşi membri ai familiei Cornaro sunt reprezentaţi în ipostaze de conversaţie, lectură sau rugăciune. În capela Cornaro idealul lui Bernini despre imaginea tridimensională ajunge la apogeu. Statuile Sfintei Tereza şi a îngerului sunt sculptate în marmură albă, dar privitorul nu poate distinge dacă sunt dăltuite de jur împrejur sau în altorelief. Lumina naturală care pică pe chipuri dintr-o fereastră ascunsă deasupra şi în spatele lor devine o componentă esenţială a grupului statuar, la fel ca razele aurite din spate. Extazul Sfintei Tereza nu este o sculptură în sens convenţional. Este, mai degrabă, o scenă picturală încadrată, compusă din sculptură, pictură şi lumină care îl implică pe credincios într-o dramă religioasă.

Cu trecerea timpului, dorinţa crescândă de a controla mediul în care erau expuse statuile sale l-a determinat pe Bernini să se concentreze progresiv pe arhitectură. Dintre bisericile pe care le-a proiectat după terminarea lucrărilor la capela Cornaro, cea mai impresionantă este Sant’Andrea al Quirinale (1658-1670) în Roma, cu dramaticul său altar înalt, cu o cupolă care se avântă impetuos spre cer şi cu neconvenţionalul său plan oval.

Dar cea mai notabilă reuşită arhitecturală a lui Bernini este colonada care împrejmuieşte piaţa din faţa bazilicii Sf. Petru. Principala menire a acestui vast spaţiu era să găzduiască mulţimea care se aduna pentru binecuvântarea papală de Paşti şi pentru alte ocazii speciale. Bernini a proiectat un imens oval ataşat de biserică printr-o curte exterioară trapezoidală – forme pe care le-a comparat cu braţele deschise ale Bisericii-mamă. Coloanele de sine stătătoare au fost o soluţie inovatoare pentru nevoia de a avea o împrejmuire accesibilă, Piaţa îşi conduce vizitatorul spre biserică şi contrabalansează faţada foarte largă a bazilicii. Ovalul lui Bernini încadrează un spaţiu centrat pe obeliscul din Vatican, care a fost mutat în faţa bisericii de către Sixtus V în 1586. Bernini a mutat o mai veche fântână a lui Maderno pe lunga axă a pieţei şi a construit o fântână geamănă în cealaltă parte, pentru a evoca un sentiment de plenitudine scenografică. Analogiile cu planul oval al bisericii SantAndrea al Quirinale sunt fascinante, aşa cum sunt şi diferenţele de semnificaţie şi de funcţie.

Cea mai spectaculoasă decoraţiune religioasă a lui Bernini este Tronul Sfântului Petru, sau Cathedra Petri (1657-1666), un tron medieval de lemn, folosit de papi, peste care artistul a turnat un înveliş de bronz aurit. Sarcina lui Bernini nu a fost doar să facă o simplă husă decorativă pentru scaun, ci să creeze, în faţa acestei abside, un popas simbolic pentru drumul pelerinului prin marea biserică. Scaunul pare sprijinit de patru figuri în bronz reprezentând doctori în teologie ai Bisericii timpurii: Sfinţii Ambrozie, Atanasie, Ioan Gură de Aur şi Augustin. Deasupra, o aurită ceată îngerească pluteşte pe nori, în timp ce raze de lumină emană de la porumbelul Sfântului Duh, pictat pe o fereastră ovală. Cathedra a fost realizată cam în aceeaşi perioadă cu piaţa, contrastul dintre cele două lucrări relevând complexitatea lui Bernini. Ambele au fost făcute pentru un papă din familia Chigi, Alexandru VII (1655-1667), unul dintre cei mai importanţi patroni ai lui Bernini. Mormântul pe care Bernini l-a proiectat pentru Alexandru VII (1671-1678; bazilica Sf. Petru) a fost construit, în mare parte, de elevii săi.

Pe lângă lucrările sale de proporţii, Bernini a continuat să creeze şi busturi-portret. Primul dintre acestea, al lui Francesco I d’Este, duce al Modenei (1650-1651; Galeria şi Muzeul Este, Modena), încununează revoluţia pe care o adusese în portretistică. Mare parte din libertatea şi spontaneitatea bustului cardinalului Scipione Borghese este păstrată, dar se întrepătrunde aici cu o pompă eroică şi o mişcare grandioasă, care portretizează în aceeaşi măsură idealurile perioadei barocului, pe cât de mult surprind firea omului care stătea înaintea lui Bernini.

Călătoria în Franţa Bernini s-a dus la Paris în 1665, aceasta fiind singura sa absenţă prelungită de la Roma. Călătoria a urmat invitaţiilor pe care regele Ludovic XIV le adresase de ani, cu scopul de a proiecta o nouă reşedinţă regală franceză. Bernini era atât de cunoscut încât mulţimi de oameni s-au înghesuit să-l privească pe străzile fiecărui oraş prin care a trecut. Iniţial, primirea sa în Paris a fost la fel de triumfătoare, dar curând el şi-a jignit sensibilele gazde prin elogiile la adresa artei şi arhitecturii Italiei în detrimentul celei franceze. Declaraţiile sale l-au făcut nepopular la curtea Franţei şi au cauzat, în parte, respingerea proiectelor sale pentru Luvru. Singura mărturie palpabilă a vizitei lui Bernini în Franţa este bustul făcut lui Ludovic XIV, un portret liniar, vertical şi stabil, în care Regele Soare scrutează privitorul cu autoritate divină. Imaginea a stabilit pe următoarea sută de ani un standard pentru portretiştii regali.

Sculpturile din ultima parte a vieţii sunt inevitabil puse în umbră de grandioasele sale proiecte pentru bazilica Sf. Petru, dar unele dintre ele surit extrem de interesante. Pentru capela Chigi din biserica Santa Maria del Popolo din Roma, a sculptat două grupuri, Daniel în groapa leilor (Daniele e il Leone) şi Habacuc şi îngerul (Abacuc e l’Angelo; 1655-1661). Aceste opere dezvăluie începuturile stilului său târziu: alungirea corpului, gesturi sugestive şi expresii emoţionale simplificate şi totuşi emfatice. Aceleaşi caracteristici se găseau deja în figurile care sprijină tronul Sfântului Petru şi culminează cu îngerii mobili pentru podul Sant’Angelo din Roma, pe care Bernini l-a redecorat cu ajutorul asistenţilor săi între 1667 şi 1671. Papa Clement IX (1667-1669) a preţuit într-atât îngerii sculptaţi de Bernini, încât ei nu au mai ajuns niciodată la pod şi sunt acum în biserica SantAndrea delle Fratte din Roma. Podul redecorat Sant’Angelo care se întinde peste Tibru deschide calea spre Vatican şi spre celelalte creaţii ale lui Bernini – piaţa, Scala Regia, baldachinul şi cathedra din bazilică – şi reprezintă simboluri tot mai intense ale puterii papale în încrederea de a sprijini şi inspira pelerinii catolici în acel loc.

Bernini a mai terminat o decoraţiune la Sf. Petru în ultimii săi ani: altarul capelei Santissimo Sacramento (1673-1674). Adoraţia blândă, umană, a îngerilor contrastează cu arhitectura atemporală a tabernaculului de bronz pe care ei îl flanchează şi exemplifică stilul târziu al lui Bernini. În ultimii săi ani pare să fi găsit consolare în antiteza dintre legile inexorabile ale arhitecturii şi existenţa umană trecătoare.

Cea mai impresionantă lucrare târzie a lui Bernini este nepretenţioasa capelă Altieri lângă biserica San Francesco a Ripa (cca 1674) din Roma. Spaţiul relativ adânc de deasupra altarului cuprinde o statuie reprezentând moartea Binecuvântatei Ludovica Albertoni. Bernini a separat în mod conştient arhitectura, sculptura şi pictura şi le-a atribuit scopuri diferite, parcurgând înapoi drumul care a culminat cu capela Cornaro. Astfel, capela Altieri este mai tradiţională, o digresiune de la stilul în care lucrase interioarele de biserici în anii precedenţi. În loc să se încadreze în deschiderea arcuită, silueta sculptată a Ludovicăi zace în fundul unui spaţiu amplu, iluminată de o rază cerească răsfrântă pe draperia adunată peste silueta aşezată. Mâinile care îşi strâng cu sfârşeală pieptul îi ilustrează moartea dureroasă.

Bernini a murit la vârsta de 81 de ani, după ce a fost în serviciul a opt papi. În momentul morţii sale, era considerat nu doar cel mai mare artist al Europei, dar şi unul dintre cei mai de seamă oameni ai ei. A fost ultimul din remarcabila serie de genii universale ale Italiei şi stilul baroc la a cărui apariţie a contribuit decisiv. A fost ultimul stil italian devenit standard internaţional. Moartea lui a marcat sfârşitul hegemoniei artistice a Italiei în Europa. Stilul pe care l-a elaborat a fost continuat pentru încă două generaţii în diverse părţi ale Europei de arhitecţii Mattia de’Rossi şi Carlo Fontana în Roma, J.B. Fischer von Erlach în Austria şi fraţii Cosmas şi Egid Quirin Asam în Bavaria, printre alţii.