ZAMFIRESCU, Duiliu (30.X.1858, Plăineşti, azi Dumbrăveni, j. Vrancea — 3.VI.1922, mănăstirea Agapia, j. Neamţ), scriitor. Fiu al lui Lascăr Zamfirescu, arendaş şi ajutor de primar în Focşani, Zamfirescu  moşteneşte firea înclinată spre artă a mamei, Sultana Mincu (sora arhitectului Ion Mincu), iubitoare de muzică şi literatură, a cărei înrâurire domină în educaţia copiilor. Preţuire pentru învăţarea de carte avea şi tată scriitorului, nepot al doctorului Atanase Lascăr (doi dintre fraţii săi au urmat chiar studii de medicină în Apus).

Primele impresii durabile i le lasă în copilărie peisajul şi oamenii de la ţară, cunoscuţi pe pământurile arendate de tată său. Fără a se remarca la şcoală (face clasele primare şi primii patru ani de gimnaziu la Focşani, trecând apoi la Bucureşti), Zamfirescu se arată atras de lectură. Vacanţele de elev şi, mai târziu, cele ale studentului în drept, interesat şi de unele cursuri de la Facultatea de litere, sunt marcate de descoperirea unor mari romantici: Hugo, Musset, Lamartine. Romanţioase şi minore, întâile lui încercări literare se nasc din efuziunile unor iubiri de primă tinereţe.

Licenţiat, din 1880, în drept, Zamfirescu este mai întâi supleant de ocol la Hârşova, apoi, din februarie 1881, procuror la Târgovişte. Abandonează însă cariera juridică, demisionând în luna iulie a aceluiaşi an. La Bucureşti, unde se stabileşte, colaborează la “Literatorul” şi mai ales la ziarul “România liberă” al lui D. Aug. Laurian, făcându-se cunoscut prin seria de foiletoane De las palabras, semnate, de obicei, cu pseudonimul Don Padil, şi prin unele articole politice, îndeosebi cele în care scriitorul se ralia campaniei antidinastice prilejuite de afacerea privind domeniile coroanei (acestea publicate în 1884 în ziarul “L’Independance roumaine”). Din martie 1882 face parte din redacţia “României libere”. Primit încă din 1883 la Junimea, unde întâlneşte pe V. Alecsandri, M. Eminescu, I. L. Caragiale, scriitorul apare, din anul următor, printre colaboratorii “Convorbirilor literare”.

Pierzându-şi, ca urmare a atacurilor antimonarhice, şansele de reuşită în cariera politică, Zamfirescu intră în diplomaţie. În urma unui concurs, trecut în 1885, după câţiva ani de stagiu în Ministerul de Externe, este, din mai 1888, secretar de legaţie la Roma, unde rămâne până în 1906 (cu numai două întreruperi: la 1 iunie 1892 este transferat la Atena, iar între 3 noiembrie 1892 şi 1 octombrie 1894 se află, tot ca secretar de legaţie, la Bruxelles).

Lunga perioadă petrecută în străinătate coincide cu maturitatea scriitorului, care scrie acum primele patru romane din ciclul Comăneştenilor şi aproape tot ce este mai reprezentativ în lirica sa. Efervescenţa creatoare se răsfrânge şi în reflecţia estetică, aprofundată, cu unele intuiţii pătrunzătoare. E ceea ce se poate vedea din corespondenţa cu Titu Maiorescu, de care îl leagă afinităţi spirituale şi temperamentale. Idealul său clasic de existenţă şi creaţie, cristalizat acum, îmbogăţit din contactele cu vestigiile antice ale Italiei şi cu peisajul mediteranean, vine din măsura, echilibrul, nu fără vibraţie, al sufletului naţional românesc.

Căsătoria (din care are trei copii: Henriette, Alexandru, viitor scriitor şi diplomat, Lascăr), în 1890, cu Henriette Allievi, fiica unui senator italian, nu-l rupe de ţară, în care îşi doreşte mereu reîntoarcerea. Revenit în 1906, scriitorul dispare tot mai mult sub masca plină de morgă aristocratică a demnitarului de stat (este, pe rând, secretar general în Ministerul de Externe, membru în Comisia europeană a Dunării, iar după război, deputat, ministru de Externe şi preşedinte al Camerei deputaţilor).

Megalomania sa, mai veche, culminează cu atacurile îndreptate în discursul de recepţie la Academie, Poporanismul în literatură (16 mai 1909), împotriva lui G. Coşbuc şi O. Goga. Cedând unei porniri subiective, alimentate de orgoliu, Zamfirescu identifica în mod eronat creaţia unor mari scriitori cu tezismul şi falsitatea idilică, specifice, de fapt, numai unei anumite literaturi din epocă. Împingând exagerarea până la a merge împotriva propriilor credinţe, ca şi a spiritului operei sale, scriitorul minimaliza totodată rolul poeziei populare, ceea ce a provocat polemici violente cu unii contemporani. Replicându-i, Maiorescu apăra, în răspunsul său la discurs, valoarea etică şi estetică a poeziei populare. Această confruntare publică dintre cei doi prieteni este începutul unei răciri treptate a raporturilor lor (la originea căreia se află, se pare, şi motive politice), până la ruptura totală din 1913, când Zamfirescu este pus în disponibilitate — acuzat de antipatriotism — de către Titu Maiorescu, pe atunci prim-ministru. Izolarea orgolioasă în care se închide scriitorul acum nu se va atenua nici după reabilitarea sa şi reluarea carierei politice. Moare pe neaşteptate, în timpul unei excursii la Agapia, şi este înmormântat la Focşani.

Zamfirescu a debutat ca poet. Primele încercări lirice, ocazionale, îi apar în “Ghimpele” (1877) şi “Resboiul” (1878). Un început de popularitate îi aduc elogiile lui Al. Macedonski, la publicarea, în februarie 1880, a poemului romantic Levante şi Calavryta, în “Literatorul”. În acelaşi an, scriitorul îşi începe, cu nuvela O pagină din viaţa lui lohann Strauss, colaborarea la ziarul „România liberă”, care durează până în toamna anului 1884. Aici publică schiţe şi nuvele romantice, o suită de Tipuri şi portrete, care relevă un talent de „fiziologist”, însemnări de critică literară, cronici muzicale şi plastice. În perioada 1882—1884, apar foiletoanele De las palabras în care crochiuri satirice scrise cu vervă polemică şi portretele unor oameni politici sau de cultură realizează imaginea unei epoci.

Din 1884, Zamfirescu colaborează la „Convorbiri literare”, unde îşi publică cea mai mare şi mai însemnată parte a creaţiei, romanele (în afară de În faţa vieţii şi Îndreptări), numeroase poezii, însemnări de critică literară, începutul unui studiu, neterminat, despre Lev Tolstoi, traduceri şi încercări dramatice. Etapa convorbiristă, în care rolul cel mai de seamă îl joacă influenţa lui Maiorescu, este decisivă în maturizarea artei scriitorului.  A mai publicat în „Familia”, „Ateneul român”, „Literatură şi artă română”, „Revista literară”, „Noua revistă română”, „Luceafărul”, „Revista idealistă” , „Ramuri”, „Flacăra”, „Îndreptarea”. În „Viaţa românească” îi apare o singură poezie, în 1920.

Zamfirescu este autorul unei opere variate: poezie lirică şi epică, nuvele şi romane, teatru. După versurile din anii începuturilor literare, adunate, alături de nuvele, în primul său volum, Fără titlu, apărut în 1883, poetul publică Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897), Poezii nouă (1899 ) şi Pe Marea Neagră (1919). Lirica lui Zamfirescu se defineşte printr-o sinteză specifică de clasicism dominant şi elemente romantice. Influenţa eminesciană, prezentă în unele versuri, şi ecourile din Alecsandri, Bolintineanu, Macedonski, Coşbuc coexistă cu elemente ale unui lirism propriu — o viziune tonică asupra lumii, contemplaţia calmă, panteismul păgân, peisajul senin sub soarele verii şi uşoara melancolie a lucrurilor care trec. Izvoarele poeziei lui Zamfirescu duc spre Antichitatea latină şi greacă, dar şi către peisajul românesc şi poezia populară. Poetul contemplă admirativ şi nostalgic monumentele evului clasic, năzuieşte către idealul de artă şi viaţă al vechii Elade, dar, în acelaşi timp, în pasteluri, natura românească îşi găseşte o evocare plină de graţie şi expresivitate, însoţită de o notă specifică de umor.

Poezia lui Zamfirescu constituie un moment distinct în evoluţia pastelului românesc de la Alecsandri spre I. Pillat şi Adrian Maniu. Nota dominant descriptivă, oscilând între peisajul filtrat printr-o subiectivitate discretă şi lirismul obiectiv, aproape de răceala parnasiană, plasticitatea imaginii şi cizelarea uneori desăvârşită a formei, varietatea rezolvării ritmice şi muzicalitatea versurilor disting lirica poetului.

Nuvelistica, adunată în volumele Novele (1888), Novele romane. Frica (1895), Furfanţo (1911), O muză (1922), evoluează de la romantismul începuturilor spre un realism de factură lirică şi de rafinament artistic. Compoziţia echilibrată, analiza stărilor interioare, accentul pus pe portret şi peisaj, lirismul sunt cîteva trăsături ale acestor nuvele, în care apar inadaptabilii şi singuraticii stăpâniţi de automatisme şi manii sau familia de slujbaşi apăsaţi de orizontul limitat al oraşului de provincie — care vor reaparea la M. Sadoveanu — alături de tipul ,mai vechi în literatura română, a parvenitului.

Mai puţin cunoscut prin poezia şi nuvelele sale, Zamfirescu se impune în primul rând ca romancier. În faţa vieţii (1884) şi Lume nouă şi lume veche (1895) sunt însă copleşite fie de mimarea reflecţiei, fie de tonul pătimaş al atacului abia deghizat. Consacrarea îi este adusă de ciclul Comăneştenilor, alcătuit din cinci romane (apărute între 1894 şi 1910). Potrivit credinţei scriitorului în rolul istoric hotărâtor al boierimii, păstrătoarea prin vremuri a celor mai înalte virtuţi morale ale neamului, romanele trebuiau, în intenţia sa, „să întoarcă dragostea românilor către pământul lor din valea Dunării”, să fie „icoana” societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea, în stare să creeze „iluzia intensivă” a vieţii. Concepţia estetică a romancierului stă sub semnul preţuirii clasicismului, pe care îl opune „imitaţiunii” naturaliste, precum şi literaturii decorative şi idilice. Poporanismul îi apare lui Zamfirescu  ca o concesie făcută unei doctrine politice.

Deşi romanele (din care nu lipsesc notele sămănătoriste şi nici rigiditatea doctrinară) nu concordă consecvent cu ideile estetice ale scriitorului, justeţea acestora din urmă nu e mai puţin evidentă. Idealul său de artă implică adevărul esenţial al vieţii — chiar dacă scriitorul apare mai mult ca un visător pe marginea realului — şi sobrietatea clasică. Accentul pus pe armonie şi proporţie, ca norme ale frumosului, devine la autorul romanului Viaţa la ţară altceva decât academismul rece al unora din versurile sale, impecabile şi rigide: expresia aparte a intuirii ritmurilor eterne ale existenţei în concretul unor destine, în plastica peisajului. Nu întâmplător, scriitorul avea cea mai mare preţuire pentru Tolstoi, stăpân pe arta implicării eternului în istorie, a universalului în particular.

Prin cultul simplităţii şi al naturaleţii, Zamfirescu se dovedeşte, de asemenea, credincios nu numai idealului său clasic de creaţie, ci şi spiritului naţional românesc. Respingerea lirismului diluat, ca şi a psihologismului (pe care scriitorul nu-l confundă cu analiza psihologică, dovadă admiraţia pentru Dostoievski) se face în numele principiului autenticităţii. Prin această idee, dar şi prin alte câteva intuiţii remarcabile, subordonate ei (tehnica de proces verbal a prozei, condamnarea scrisului frumos), este de fapt anticipată estetica romanului românesc de după primul război mondial. Contradictorie, opera romancierului, care denunţase vehement tezismul unor contemporani, relevă o continuă confruntare între creatorul de viaţă şi observatorul esenţelor ei, pe de o parte, şi gânditorul social tinzând spre o literatură de modele, sacrificată ideilor sale conservatoare, pe de alta.

Viaţa la ţară, primul roman al ciclului, scris în 1893, la Bruxelles, a apărut în revista „Convorbiri literare” (1894—1895 ) şi, în volum, în 1898. Ideea romanului s-a conturat pe fondul unor convingeri mai vechi ale scriitorului privind viaţa rurală autohtonă, cărora li s-a asociat, în geneza operei , şi nostalgia ţării. Este istoria convertirii tânărului boier Matei Damian, revenit din străinătate, de la studii, la datoria legăturii cu pământul. După moartea mamei sale, el va începe să se îngrijească singur de moşia părintească, până atunci lăsată pe seama altora. Eroul se leagă tot mai mult de pământ şi de oamenii lui, ţăranii, reprezentaţi prin baciul Micu. Chiar dragostea luminoasă care se naşte între Matei şi Saşa Comăneşteanu, descendentă a unei vechi familii boiereşti, şi căsătoria lor, în final, semnifică de fapt deplina integrare a eroului în viaţa de la ţară.

Romanul nu este lipsit de autenticitate, pe latura observaţiei, în ciuda tezismului său. Cu toată simpatia sa pentru boieri, romancierul nu ignoră limitele înţelegerii pe care o au aceştia faţă de ţărani: un biet jitar îi apare lui Murguleţ drept adevăratul om fericit, chiar Matei, reprezentând o boierime mai liberală, nu întreprinde nimic pentru ridicarea ţăranilor. De fapt, personajul este în bună măsură sacrificat intenţiei scriitorului de a întruchipa în el imaginea ideală a boierului legat de pământ, activ, capabil să reziste în confruntarea cu oamenii noi, de felul lui Tănase Scatiu. Doar paginile de fină sugestie analitică a iubirii născânde pentru Saşa şi a comunicării cu farmecul naturii îl salvează de la o totală artificialitate.

Arta realizării personajului atinge un nivel superior prin Saşa, eroină de o mare fineţe interioară. Farmecul şi graţia feminităţii ei apar susţinute de o prezenţă tulburător discretă. Dacă şarja satirică nu falsifică esenţa lui Scatiu, viziunea poetizantă asupra sufletului ţărănesc anticipă, prin baciul Micu, idilismul sămănătorist. Scriitorul încearcă să implice problematica socială în destinele eroilor: intenţia lui Tănase Scatiu de a se căsători cu Tincuţa este semnul unei schimbări de raporturi sociale, Matei vede în dragostea pentru Saşa legătura sa cu pământul strămoşilor, Saşa personifică farmecul firesc şi calmul activ al vieţii de la ţară.

Romanul nu are o desfăşurare epică complexă. Tablouri de natură şi episoade sau scene dinamice converg într- o imagine de sinteză a vieţii de la ţară. Lirismul sobru al descrierilor,  notaţia exactă a limbajului în dialog dau culoare scenelor şi caracterizează condensat personajele, iar detaliul revelator şi intuiţia mişcărilor sufleteşti imprimă adevăr psihologic episoadelor. Romancierul este un creator de atmosferă, un observator satiric înzestrat, pictor viguros de portrete colective.

Tănase Scatiu, scris în 1895, la Roma, şi apărut mai întâi în revista „Convorbiri literare” (1895—1896) şi apoi în volum, în 1907, este al doilea roman din ciclul Comănaştenilor (fusese proiectat iniţial sub titlul Viaţa la oraş). Având proporţiile şi structura unei nuvele mai ample, romanul prinde liniile unui caracter. Ambiţios şi energic, dar meschin şi vulgar, Tănase Scatiu apare caricat, potrivit intenţiei scriitorului de a-i judeca pe arendaşii ajunşi bogaţi, deveniţi factori politici. Forţa personajului, incontestabilă, este legată de autenticitatea psihologică a câtorva scene: masa de familie, agitată de capriciile tiranice ale lui Scatiu, complexat de inferioritatea de origine şide cultură faţă de socrul şi soţia sa, Dinu Murguleţ şi Tincuţa, mânia nestăpânită, care culminează cu împuşcarea armăsarului Forgaş, declanşată de eşuarea intenţiilor sale de a se remarca cu ocazia vizitei unui ministru în oraş, dansul chindiei, exprimând vitalitatea sa rudimentară, durerea simulată cu exagerare la moartea Tincuţei. Amănuntul revelator, mânuit fără excese, trădează natura ascunsă, profundă a tipului: revenit la luciditate, el trimite o slugă să ia pielea calului împuşcat, la căpătâiul soţiei moarte îl îngrijorează soarta covorului, ameninţat să fie pătat de lumânări.

Autenticitate respiră şi analiza psihologiei senectuţii: câteva scene memorabile dezvăluie la Murguleţ un complex al neputinţei, relevând portretul unei vârste. Mai palidă este prezenţa Tincuţei, notabilă rămânând la ea doar sugestia atmosferei interioare de poezie difuză şi dureroasă a existenţei ei frânte. Refugiul în amintirea iubirii de tinereţe pentru Mihai Comăneşteanu indică o fire bovarică.

Absenţa unui conflict unitar este suplinită de concentrarea asupra personajului principal, pe care episoadele îl definesc, urmărindu-l în raporturile cu cei din jurul său. Scenele converg în portretul lui Tănase Scatiu. Câteva apariţii abia schiţate ((Bănică, Nichitache, Haim) completează imaginea unei lumi în care acesta nu este o excepţie. Unele episoade (pregătirile şi primirea ministrului, banchetul dat în onoarea lui) amplifică şi mai mult sensurile critice.

Finalul e tezist, în ciuda faptului că i-a fost inspirat scriitorului de o întâmplare reală, cunoscută în cursul unei anchete întreprinsă de „România liberă”: încercând să-I readucă cu sila la oraş pe bătrânul Murguleţ, întors la moşie, Tănase Scatiu este ucis de ţăranii revoltaţi, care, plângându-se ministrului de noul stăpân, îl ceruseră înapoi pe „boierul lor”.

Veridicitatea tipului, subtilitatea psihologică a scenelor, ritmul mai dinamic al episoadelor, prin restrângerea lirismului, fac din Tănase Scatiu, cu toată subiectivitatea viziunii, complementul dramatic al poeziei din Viaţa la ţară. Romanul adânceşte semnificaţiile unei tipologii al cărei cap de serie este Dinu Păturică, eroul lui N. Filimon. Pictura plină de relief a unor scene de revoltă ţărănească anticipă Răscoala lui L. Rebreanu. „Cel mai nenorocit om”, cum semnează Scatiu telegrama prin care vesteşte moartea Tincuţei, anunţă demagogia de sentimente a lui Stănică Raţiu, eroul lui G. Călinescu din Enigma Otiliei. Tănase Scatiu confirmă calităţile esenţiale ale romancierului: simplitatea şi naturaleţea clasică, acuitatea observaţiei tipologice, rafinamentul analizei şi receptivitatea la poezie.

Tezismul devine evident în cel de al treilea volum al ciclului, În război (1897—1898), care prezintă boierimea ca întruchipând prin excelenţă dragostea de ţară, confirmată eroic în jertfa de sine a unor personaje ca Milescu sau Mihai Comăneşteanu. Romanul aminteşte, prin sensul său general, ca şi prin detalii, de semnificaţia dată de Tolstoi destinului Rostovilor în Război şi pace, a cărui influenţă se resimte, deşi Zamfirescu refuza să o recunoască.

Romanul următor, Îndreptări (1901—1902) este conceput ca o ilustrare a ideii de necesară regenerare a românilor din Regat (corupţi prin amestecul cu alte neamuri) în contact cu energia ardelenilor, păstrători ai calităţilor rasei. Construită pe o asemenea teză, cartea este în întregime falsă, prin retorica dialogurilor, inconsistenţa personajelor, motivarea artificială a evoluţiei acestora, dirijată inabil de autor (e cazul căsătoriei lui Alexandru Comăneşteanu cu Porţia, fiica unui preot din Ardeal, simbol al „regenerării”).

Ultimul volum al ciclului, Anna (1906—1910), imaginea disoluţiei în care sfârşeşte boierimea, cândva iubitoare de pământ şi de ţară, are meritul unor reuşite în descrierea vieţii mondene, dar stăruind prea mult asupra unor frivolităţi erotice şi cedând uneori sentimentalismului, apare ca o revenire la orientarea minoră şi melodramatică a începuturilor romancierului.

În ansamblu, ciclul surprinde procesul complex al „căderii neamurilor şi ridicării noroadelor”. Cele mai realizate romane ale ciclului Comăneştenilor sunt expresia triumfului adevărului, care s-a  impus creatorului dincolo de iluziile şi prejudecăţile sale. Sub raport artistic, Zamfirescu a adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea romanului românesc, adăugând observaţiei concentrate asupra tipologiei şi mediului, prin care se leagă de tradiţia romanului social, unele fine intuiţii psihologice, un lirism discret în descripţie, rigoare şi simplitate în compoziţie, sobrietate a stilului, atribute ale unei arte clasice, capabilă să absoarbă esenţele realului.

Zamfirescu a scris câteva scenete şi a tradus din Leopardi, Carducci, Th. Gautier, V. Hugo. Scriitorul a întreţinut o vastă corespondenţă, din paginile căreia portretul omului şi preocupările creatorului apar cu pregnanţă. El se numără printre personalităţile complexe ale literaturii noastre de la sfârşitul secolului al XlX-lea, în contextul căreia se distinge prin sinteza artistică personală, prima de o asemenea anvergură în romanul românesc. Opera sa multilaterală anticipă unele direcţii de dezvoltare ale prozei şi liricii din secolul următor.