Baudelaire, Charles (-Pierre) (09.04.1821, Paris, Franţa – 31.08.1867, Paris). Poet, traducător şi critic literar şi de artă francez, faimos îndeosebi datorită lucrării Florile răului (Les Fleurs du mal, 1857), care a fost, poate, cea mai importantă şi mai influentă colecţie de poezii publicată în Europa în sec. XIX. În mod similar, Mici poeme în proză (Petits poèmes en prose, 1868) a fost cel mai reuşit şi mai inovator experiment de poeme în proză din timpul său.

Primii ani Baudelaire a fost singurul copil al lui François Baudelaire şi a celei de-a doua soţii, mult mai tânără decât acesta, Caroline Defayis, cu care s-a căsătorit în 1819. Începându-şi cariera ca preot, François a abandonat preoţia în 1793 şi a devenit în final un funcţionar public prosper din clasa mijlocie. Pictor şi poet modest, acesta a deschis apetitul fiului său pentru arte sau pentru ceea ce tânărul Baudelaire avea să numească mai târziu pasiunea sa cea mai mare, cea mai consumatoare şi cea mai timpurie, „cultul imaginilor”.

Tatăl său a murit în februarie 1827 şi, vreme de 18 luni, Baudelaire şi mama sa au trăit împreună la periferia Parisului, în condiţii pe care avea să şi le reamintească mereu. În 1861 scria despre acea „perioadă de iubire pasională”: „Am fost pentru totdeauna viu în tine; ai fost numai a mea şi în totalitate”.

Acest „paradis naiv al iubirilor copilăreşti” s-a încheiat brusc în noiembrie 1828, când Caroline s-a căsătorit cu Jacques Aupick, un soldat de carieră care a fost ridicat la rang de general şi a servit ulterior ca ambasador francez în Imperiul Otoman şi în Spania, înainte de a deveni senator în Al Doilea Imperiu. În 1831, Aupick a fost mutat la Lyon, iar Baudelaire şi-a început educaţia la Collège Royal de acolo, în 1832, după care s-a transferat, când familia s-a reîntors la Paris în 1836, la prestigiosul Lycée Louis-le-Grand.

Baudelaire s-a arătat un elev cu perspective şi a început să îşi scrie primele poeme, dar profesorilor săi li s-au părut un exemplu de depravare precoce, care adopta ceea ce ei numeau „o afectare nepotrivită vârstei lui”. A început să manifeste o tendinţă spre melancolie şi a devenit conştient că era o fire solitară. Actele regulate de indisciplină au determinat exmatricularea sa după un incident trivial în aprilie 1839. După ce şi-a luat bacalaureatul la Collège Saint-Louis, Baudelaire a devenit student la drept la École de Droit, însă în realitate a dus o „viaţă libertină” în Cartierul Latin. Aici a avut primele contacte cu lumea literară şi, de asemenea, s-a îmbolnăvit de boala venerică ce avea să îi aducă în final moartea, probabil contractată de la prostituata poreclită Sara Şaşia („Sarah la Louchette”), pe care a cântat-o în câteva dintre cele mai patetice poezii ale sale de început.

Încercând să îşi scoată fiul vitreg din acest mediu rău famat, Aupick l-a trimis într-o lungă călătorie în India în iunie 1841, dar Baudelaire a debarcat în Mauritius şi, după câteva săptămâni petrecute acolo şi în Réunion, s-a reîntors în Franţa în februarie 1842. Călătoria i-a adâncit şi îmbogăţit imaginaţia, iar scurta sa întâlnire cu tropicele avea să aducă în scrierile sale o abundenţă de imagini şi senzaţii exotice şi eterna temă a reveriilor nostalgice.

Baudelaire a intrat în posesia moştenirii sale în aprilie 1842 şi a început rapid să o irosească pentru un stil de viaţă de literat devenit dandy, cheltuind necumpătat pe haine, cărţi, picturi, mâncare, vinuri scumpe şi, nu în ultimul rând, pe haşiş şi opiu, pe care le-a experimentat mai întâi în apartamentul din Paris de la Hôtel Pimodan (astăzi Hôtel Lauzun), pe Ile Saint-Louis, între 1843 şi 1845.

La scurt timp după revenirea din mările Sudului, Baudelaire a cunoscut-o pe Jeanne Duval, care, mai întâi ca amantă şi apoi, după jumătatea anilor 1850, ca persoana însărcinată cu finanţele sale, avea să îi domine viaţa pentru următorii 20 de ani. Jeanne l-a inspirat pe Baudelaire în scrierea poeziilor sale erotice cele mai senzuale şi mai pline de suferinţe; parfumul său şi, mai presus de toate, părul său negru lung şi magnific au inspirat exotice capodopere de imaginaţie erotică precum Părul (La Chevelure).

Extravaganţa continuă a lui Baudelaire l-a făcut să cheltuiască jumătate din avere în doi ani; a căzut pradă înşelăciunilor şi cămătarilor, acumulând datorii care aveau să îl afecteze tot restul vieţii. În septembrie 1844, familia i-a impus un aranjament legal care i-a restricţionat accesul la moştenire şi l-a făcut dependent ca un minor din punct de vedere legal. Din acest moment, modesta sumă anuală acordată nu a fost suficientă pentru a-i plăti datoriile, iar finanţele sale permanent restrânse l-au condus către o dependenţă financiară şi emoţională încă puternică faţă de mama sa şi, de asemenea, au exacerbat dispreţul pentru tatăl său vitreg. Stările de agonie, izolare şi deznădejde pe care le cunoscuse în adolescenţă, şi pe care le denumise „spleen”, au revenit şi s-au manifestat şi mai frecvent.

Primele scrieri

Baudelaire s-a întors din mările sudice în 1842 mai hotărât ca niciodată să devină poet. Din acel moment şi până în 1846 a compus probabil şirul de poeme care au format prima ediţie (1857) din Florile răului. Totuşi, acesta a evitat să le publice ca texte separate, ceea ce sugerează că a avut în minte, încă de la început, o colecţie coerentă, guvernată de o arhitectură tematică strânsă, mai degrabă decât o simplă secvenţă de poeme independente. În octombrie 1845 a anunţat apariţia iminentă a unei colecţii intitulate Lesbienele (Les Lesbiennes), urmată, la intervale după 1848, de Purgatoriul (Les Limbes), ciclu al cărui obiectiv era, după spusele lui Baudelaire, să „reprezinte agitaţia şi melancoliile tineretului modern”.

Nici una dintre aceste colecţii nu a apărut însă ca volum, iar Baudelaire s-a remarcat mai întâi în mediul cultural parizian nu ca poet, ci ca un critic de artă, cu eseurile sale despre Saloanele din 1845 şi 1846. Inspirat de pictorul romantic Eugène Delacroix, a elaborat în Saloanele sale o serie largă de teorii despre pictura modernă, pictorii fiind îndemnaţi să celebreze şi să exprime „eroismul vieţii moderne”.

În ianuarie 1847, Baudelaire a publicat o nuvelă intitulată La Fanfarlo, al cărei erou, un antierou de fapt, Samuel Cramer, a fost considerat de mulţi, chiar dacă în mod simplist, ca un autoportret al autorului, deoarece oscilează agonizant între sentimentele faţă de materna şi respectabila doamnă de Cosmelly şi cele pentru dansatoarea-actriţă erotică din titlu.

Despre activitatea lui Baudelaire se ştiu prea puţine din acest moment şi până în februarie 1848, când participă intens la revoltele care l-au răsturnat pe regele Ludovic-Filip şi au instalat A Doua Republică; o relatare neconfirmată este că ar fi fluturat o armă şi i-ar fi îndemnat pe insurgenţi să îl împuşte pe generalul Aupick, care era atunci directorul Şcolii Politehnice (École Polytechnique). Astfel de istorii i-au determinat pe unii să discrediteze implicarea lui Baudelaire în evenimentele revoluţionare din anii 1848-1851, considerând-o o simplă frondă din partea unui poet burghez nemulţumit (şi încă nepublicat). Studiile mai recente sugerează că acesta şi-a luat un serios angajament politic radical care se asemăna probabil cu cel al anarhistului socialist Pierre-Joseph Proudhon. Surse de încredere relatează că Baudelaire a luat parte la răscoala clasei muncitoare din iunie 1848 şi la mişcarea de rezistenţă împotriva loviturii de stat militare bonapartiste din decembrie 1851; ultimul eveniment, aşa cum a spus el însuşi după aceea, i-a încheiat interesul activ în politică. După acel moment, s-a concentrat exclusiv asupra literaturii.

Maturitate şi declin

În 1847, Baudelaire a descoperit opera lui Edgar Alian Poe. Uimit de ceea ce a considerat o asemănare uimitoare între gândirea şi temperamentul scriitorului american şi propriul său fel de-a fi, s-a angajat într-o activitate de traducător care avea să devină o ocupaţie şi o sursă de venit constantă pentru tot restul vieţii. Traducerea Apocalipsei hipnotice (Mesmeric Révélation) a lui Poe a apărut nu mai târziu de iulie 1848, iar de atunci încolo, traducerile sale au apărut constant în periodice şi au fost adunate în volumele Istorii extraordinare (Histoires extraordinaires, 1856) şi Noi istorii extraordinare (Nouvelles Histoires extraordinaires, 1857), fiecare precedat de câte o importantă introducere critică a lui Baudelaire. Aceste volume au fost urmate de Aventurile lui Arthur Gordon Pym (Les Aventures d’Arthur Gordon Pym, 1857), Eureka (1864) şi Poveşti groteşti şi serioase (Histoires grotesques et sérieuses, 1865). Traducerile acestor lucrări sunt volume clasice în proza de limbă franceză. Literatura lui Poe i-a dat lui Baudelaire o mai mare încredere în propriile teorii estetice şi în idealurile sale despre poezie. De asemenea, Baudelaire a început să studieze opera teoreticianului conservator Joseph de Maîstre, care, împreună cu cea a lui Poe, i-a indus un mod de gândire din ce în ce mai antinaturalist şi antiumanist.

De la jumătatea anilor 1850, Baudelaire a început să se considere romano-catolic, însă obsesia sa faţă de păcatul originar şi de diavol nu a fost înlăturată de credinţa în iertarea şi iubirea propovăduite de credinţa în Dumnezeu, iar credinţa sa în Iisus a fost aproape inexistentă. Între 1852 şi 1854, Baudelaire i-a dedicat un număr de poeme lui Apollonie Sabatier, prin care o celebra, în pofida reputaţiei ei de curtezană de înaltă clasă, ca madonă şi muză a sa şi, în 1854, a avut o scurtă legătură amoroasă cu actriţa Marie Daubrun.

Între timp, reputaţia lui Baudelaire ca traducător al lui Poe şi critic de artă i-a permis să publice câteva dintre poemele sale. În iunie 1855, Revue des deux mondes a publicat o serie de 18 poeme ale sale sub titlul Les Fleurs du mal. Poemele, pe care Baudelaire le alesese pentru stilul lor original şi temele surprinzătoare, i-au adus notorietate. În anul următor, Baudelaire a semnat un contract cu editorul Poulet-Malassis pentru publicarea sub acelaşi titlu a unei colecţii de poezii complete. La publicarea primei ediţii din Les Fleurs du mal în iunie 1857,13 din cele 100 de poeme au declanşat acţiuni în tribunal, fiind considerate o ofensă la adresa religiei şi moralităţii publice. După un proces de o zi, la 20 august 1857, s-a hotărât scoaterea din volum a şase dintre poeme, considerate obscene, iar Baudelaire a fost obligat să suporte o amendă de 300 de franci (redusă ulterior la 50). Cele şase poeme au fost publicate pentru prima dată în Belgia în 1866, în colecţia Epavele (Les Épaves), iar interzicerea lor a fost revocată abia în 1949. Les Fleurs du mal au devenit un simbol al depravării, morbidităţii şi obscenităţii. Astfel s-a născut legenda care-l înfăţişează pe Baudelaire drept disident condamnat şi poet pornografic.

Ultimii ani

Eşecul volumului Les Fleurs du mal, de la care avusese atât de multe aşteptări, a fost o lovitură puternică pentru Baudelaire, iar restul anilor de viaţă au fost întunecaţi de un pronunţat sentiment de eşec, deziluzie şi deznădejde. La scurt timp după condamnarea cărţii sale, a avut o legătură fizică scurtă şi aparent inconsistentă cu Apollonie Sabatier, urmată, la sfârşitul anului 1859, de o relaţie la fel de scurtă şi de nefericită cu Marie Daubrun.

Chiar dacă Baudelaire a scris unele dintre cele mai reuşite lucrări ale sale în aceşti ani, doar câteva au văzut lumina tiparului. După publicarea primelor sale experimente de poem în proză, s-a ocupat de pregătirea unei a doua ediţii din Les Fleurs du mal. În 1859, în timp ce locuia cu mama sa la Honfleur, pe estuarul râului Sena, unde se retrăsese după moartea lui Aupick, în 1857, Baudelaire a creat într-o succesiune rapidă o serie de capodopere poetice, începând cu Călătoria (Le Voyage), în ianuarie, şi culminând cu ceea ce este considerat drept cel mai important poem de sine stătător scris de el, Lebăda (Le Cygne), în decembrie. În acelaşi timp, acesta a compus două dintre cele mai îndrăzneţe eseuri ale sale în critica de artă, Salon din 1859 şi Pictorul vieţii modeme (Le Peintre de la vie moderne). Ultimul eseu, inspirat de desenatorul Constantin Guys, este privit de mulţi ca o profeţie a elementelor fundamentale ale viziunii şi stilului impresionist, cu un deceniu înainte de apariţia propriu-zisă a acestei şcoli. Anul 1860 a adus publicarea volumului Les Paradis artificiels, care conţinea traduceri după fragmente din Confesiunile unui consumator englez de opiu (Confessions of an English Opium-Eater) ale eseistului englez Thomas De Quincey, însoţite de o cercetare proprie şi de o condamnare a drogurilor. În februarie 1861, Poulet-Malassis a publicat o a doua ediţie, adăugită şi îmbunătăţită, a volumului Les Fleurs du mal. În acelaşi timp, Baudelaire a publicat o serie de eseuri critice importante despre Théophile Gautier (1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862), precum şi despre Delacroix (1863); toate eseurile au fost publicate după moartea sa în volumul L’Art romantique (1869). Pateticele fragmente autobiografice intitulate Rachete (Fusées) şi Inima mea dezvăluită (Mon coeur mis à nu) datează tot de la sfârşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860.

În 1861, Baudelaire a avut o tentativă neinspirată şi nereuşită de a fi ales în Academia Franceză. În 1862, Poulet-Malassis a fost declarat falit; Baudelaire a fost implicat în eşecul editorului său, iar greutăţile sale financiare s-au agravat. În această perioadă se afla deja într-o stare fizică şi emoţională critică, simţind ceea ce a numit cu răceală „vântul aripii imbecilităţii”. Abandonând poezia în versuri, Baudelaire s-a concentrat pe scrierea de poeme în proză. În 1862 a publicat o serie de douăzeci de astfel de poeme în La Presse. În aprilie 1864 a plecat de la Paris la Bruxelles, în speranţa că va convinge un editor belgian să îi publice operele complete. A rămas în Belgia, din ce în ce mai dezamăgit şi sărac, până în vara anului 1866, când, după ce şi-a pierdut cunoştinţa în biserica Saint-Loup din Namur, a fost lovit de paralizie şi de afazie şi nu şi-a mai revenit niciodată. Baudelaire a murit la 46 de ani la Paris, în casa în care a fost îngrijit în ultimul an al vieţii. În momentul morţii, multe dintre scrierile sale rămăseseră nepublicate, iar cele care fuseseră publicate se epuizaseră din librării. Acest lucru avea să se schimbe însă curând. Viitorii promotori ai mişcării simboliste care participaseră la înmormântarea lui Baudelaire se descriau deja ca urmaşi ai lui, iar, către începutul sec. XX, acesta a fost recunoscut public drept unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai sec. XIX.

Les Fleurs du mal

Capodopera lirică a lui Baudelaire, ediţia din 1861 a volumului Les Fleurs du mal, cuprinde 126 de poeme aranjate în şase secţiuni de lungimi diferite. Baudelaire a insistat întotdeauna că această colecţie nu este un „simplu album”, ci că are „un început şi un sfârşit”, fiecare poem dezvăluindu-şi înţelesul complet doar atunci când este citit în relaţie cu celelalte din „cadrul singular” în care este plasat. Poezia care prefaţează volumul dovedeşte preocuparea lui Baudelaire pentru greutăţile întâmpinate de umanitate, destinul său fiind semnificativ. Colecţia poate fi citită în lumina poemului de încheiere Le Voyage ca o călătorie prin sine şi societate în căutarea unei satisfacţii imposibil de realizat care îl ocoleşte mereu pe călător.

Prima secţiune, Spleen et idéal, se deschide cu o serie de poeme care pun în scenă viziunile contrastante despre artă, frumuseţe şi artist, ilustrat adeseori ca martir, vizionar, interpret, paria sau nebun. Interesul se concentrează apoi pe iubirea sexuală şi romantică, iar naratorul la persoana I al poemelor oscilează între extremele extaz (idéal) şi angoasă (spleen) pe măsură ce încearcă să îşi găsească împlinirea printr-o succesiune de femei în care pot fi identificate cu uşurinţă Jeanne Duval, Apollonie Sabatier şi Marie Daubrun. Fiecare set de poezii de dragoste descrie un ciclu erotic care duce de la beţie, conflict şi repulsie la o linişte ambivalenţă finală născută din memorie şi din transfigurarea suferinţei în artă. Cu toate acestea, încercarea de a găsi plenitudine prin dragoste este sortită eşecului, iar Spleen et idéal se încheie cu o secvenţă de poezii pline de angoasă, multe intitulate Spleen, în care eul poetic este ilustrat ca prizonier al propriului sine, având în faţă doar siguranţa suferinţei şi a morţii.

A doua secţiune, Tableaux parisiens, a fost adăugată în ediţia din 1861 şi descrie un tur de 24 de ore prin viaţa oraşului, în care călătorul, metamorfozat acum în flâneur (pierde-vară), a plecat în căutarea eliberării de suferinţe şi ajunge să găsească, în schimb, doar imagini ale izolării şi nefericirii care îi reamintesc izbitor de propria condiţie. Secţiunea cuprinde câteva dintre cele mai reprezentative poeme ale lui Baudelaire, printre care Le Cygne, în care imaginea unei lebede lăsate în părăsire totală în apropierea Luvrului devine un simbol al unei condiţii existenţiale de pierdere şi de exil care transcende timpul şi spaţiul. După ce traversează oraşul care îi reaminteşte în permanenţă de propriul sine, călătorul se întoarce, în secţiunile mult mai scurte care urmează, în mod succesiv la băutură (Le Vin), la depravare sexuală (Fleurs du mal) şi la satanism (Révolte), în căutarea idealurilor iluzorii. Căutarea se arată, încă de la început, fără folos, şi, după cum dezvăluie ultima secţiune, intitulată La Mort, călătoria sa este o eternă odisee fără sfârşit care, continuând dincolo de moarte, îl va duce
în adâncurile necunoscutului, mereu în căutarea noului care, prin definiţie, trebuie întotdeauna să îl ocolească.

Poemele în proză

Volumul Mici poeme în proză (Petits poèmes en prose) a fost publicat postum în 1869 şi a fost intitulat ulterior, aşa cum a intenţionat şi autorul, Le Spleen de Paris. Baudelaire nu a trăit suficient încât să îşi strângă poemele într-un singur volum, dar este clar din corespondenţa sa că opera pe care o vedea era nu doar o continuare a volumului Les Fleurs du mal, dar şi o despărţire definitivă de acesta. Unele texte pot fi privite ca poeme în proză autentice, iar altele se apropie de naraţiuni miniaturale în proză. Din nou, cadrul este preponderent urban, iar atenţia este îndreptată către mulţime şi suferinţele ei: un acrobat de stradă ruinat (Le Vieux Saltimbanque), un comerciant stradal nefericit (Le Mauvais Vitrier), săraci care se uită la bogaţi în cafenele opulente (Le Yeux des pauvres), nebuni (Mademoiselle Bistouri) şi oameni abandonaţi (Assommoir les pauvres!) şi, în textul final (Les Bons Chiens), câini de periferie care caută şi mănâncă din gunoaiele de pe străzile din Bruxelles. Poemele în proză au un subiect esenţialmente urban şi se consideră că însăşi forma lor, „muzicală, dar fără ritm şi rimă, atât flexibilă, cât şi staccato”, a derivat din „contactul frecvent cu oraşe enorme, din intersectarea nenumăratelor lor conexiuni”. În fragmentarea sa voită şi în fuziunea liricului cu sardonicul, Le Spleen de Paris poate fi considerat unul dintre cele mai timpurii şi mai reuşite exemple de literatură specific urbană, echivalentul textual al scenelor urbane din pictura impresionistă, încorporând în această poetică a conflictului subit şi dezorientat ambiguul „eroism al vieţii moderne” pe care Baudelaire îl celebra în critica lui de artă.

Influenţa

Ca poet şi critic, Baudelaire este situat în poezia franceză şi europeană asemeni prozei lui Gustave Flaubert şi picturii lui Edouard Manet: cu toţii sunt o legătură esenţială între romantism şi modernism şi un exemplu suprem, atât în viaţa, cât şi în opera lor, a ceea ce înseamnă artistul modern. Influenţa sa catalitică a fost recunoscută în sec. XIX de Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé şi Algernon Charles Swinburne şi, în sec. XX, de Paul Valéry, Rainer Maria Rilke şi T. S. Eliot. În căutarea unei „magii evocative” de imagini şi sunete, fuziunea dintre raţiune şi emoţie, ironie şi lirism şi eschivarea intenţionată de la rostirea retorică, Baudelaire s-a desprins decisiv de poezia romantică a declaraţiilor şi emoţiilor în favoarea poeziei moderne a simbolurilor şi sugestiilor. El a fost, după spusele discipolului său Jules Laforgue, primul poet care a scris despre Paris ca o persoană condamnată să trăiască zi de zi în oraş, iar cea mai de seamă dovadă a originalităţii sale a fost, aşa cum scria Verlaine pe la 1865, să „reprezinte puternic şi esenţial omul modern” în toată complexitatea sa fizică, psihologică şi morală. Baudelaire este un scriitor fundamental al literaturii şi gândirii europene, iar influenţa sa asupra poeziei moderne a fost uriaşă.