ACTERIAN, Haig (5.III.1904, Constanţa – 8.VIII.1943, Krimskaia-Crimeea), poet şi eseist. Părinţii lui erau Haiganuş (n. Benlian) şi Aram Acterian. Urmează şcoala primară şi apoi, din toamna lui 1915, Liceul „Mircea cel Bătrân” în oraşul natal, în 1917 este înscris la Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti, iar în 1923 devine student la Facultatea de Filosofie. Urmează în paralel, din 1924, şi Conservatorul de Artă Dramatică, ale cărui cursuri le absolveşte în 1927, fiind angajat în Compania Bulandra.Îl atrăgea actoria, dar şi mai mult direcţia de scenă.

În 1929 pleacă la studii, la Viena şi Berlin. Se împrieteneşte cu Gordon Craig şi între cei doi se poartă o corespondenţă bogată privind concepţia lor despre arta dramatică. Se cunosc şi scrisorile din aceeaşi perioadă (1934-1935), schimbate de Acterian cu Marietta Sadova, soţia sa.

În 1940, după venirea la putere a legionarilor, Acterian este numit director la Teatrul Naţional din Bucureşti, pornind la drum cu gânduri mari (între altele, iniţiază Muzeul Teatrului). La începutul anului 1941 este arestat, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar la 12 ani închisoare corecţională. În puşcăria din Lugoj rămâne doi ani, timp în care redactează o monografie depre Moliere. Trimis pe front, îşi pierde viaţa în timpul unui bombardament.

A debutat, cum o va face şi fratele său, Arşavir, la revista şcolară „Vlăstarul” (1925), unde figura printre redactori. Vor urma alte colaborări, la „Revista universitară”, în timpul studenţiei, apoi la „Est-West”, „Sinteza”, „Săptămâna literară”, „Vremea”, „Ultima oră”, „Floarea de foc”, „Reporter”, „Ararat”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Ani”, „Ideea românească”, „Buna Vestire”, „Rânduiala”, „Cuvântul”, „Universul literar” ş.a. Proză, note de drum, scrisori aveau să-i apară, după multă trecere de vreme, prin grija lui Arşavir Acterian, în „Steaua”, „Studii şi cercetări de istoria artei”, „Apostrof”, „Litere, arte, idei”, „Echidistanţe”.

În afara câtorva articole (despre muzică, artele plastice, literatură), Acterian manifestă la început o înclinare pentru poezie. Volumul Agonia (1929), ca şi placheta Urmare (1936) sunt semnate cu pseudonimul Mihail. Este o poezie de atmosferă mistică, înstelată de o simbolistică pur creştină. Între fervoarea credinţei şi îndoiala crispantă, între chemarea iubirii şi semnele premonitorii ale morţii, se consumă trăirile unui spirit mereu supus tensiunilor divergente, căutându-şi izbăvirea în smerenia rugăciunii, în reculegerea pioasă, într-un ritual ce se confundă cu invocarea, cât anxioasă, cât elegiacă, a divinităţii. În aceeaşi formă de expresionism liric, dar excesiv complicată, poemele din Urmare intonează, în modulări liturgice, „psalmi cântând a moarte” şi „a rea vestire”. Transpuşi într-un discurs eliptic şi cam uscat, psalmii lui Mihail exprimă sforţarea orgolioasă a unui bântuit şi, nu mai puţin, a unui avid de a se proiecta pe sine în metafizic. În contrabalans, pastelurile sunt calme, contemplative, fără contorsiuni agonice.

Dominanta eseisticii lui Acterian o reprezintă teatrul. Pariul teoreticianului, care se lasă uneori pradă unei beţii a conceptelor, este acela de a desluşi înţelesurile ţinând de „gestul spiritual al artei”, care se dovedeşte în esenţă o „răstălmăcire a gândului naturei”. În interviuri şi în articole, îşi mărturiseşte preferinţa pentru „teatrul creator” şi, legat de aceasta, pentru „teatrul sintetic”, blamând „elucubraţiile” avangardei, la fel ca şi drama burgheză, străină de „simbol”.

A făcut şi critică dramatică, de asemenea, „critica criticei dramatice”, mereu cu un filon teoretic, prezent şi în contribuţiile de istoria teatrului. O broşură poartă titlul După un veac de teatru românesc (1937), o alta, Organizarea teatrului (1938). Un portretist remarcabil, evitând pitorescul şi anecdotica de colportaj, se arată Acterian în medalioanele de regizori şi de actori. Prieten cu Gordon Craig, încearcă să-i prezinte gândirea regizorală în broşura Gordon Craig şi ideea în teatru (1936). Oprindu-se asupra controversatului termen de „supramarionetă”, exegetul nu înţelege prin el „actorul-păpuşă”, ci un interpret de superperformanţă. Craig răspunde printr-un gest cordial, scriind un „cuvânt înainte” la cartea cea mai importantă a lui Acterian, Pretexte pentru o dramaturgie românească (1936). Dramaturgul este îndrumat spre modelul clasic, care e bine să-şi tragă sevele din substanţa legendelor, a credinţelor populare; un alt izvor ar fi ortodoxia.

În Limitele artei (1939), Acterian se aventurează pe tărâmul esteticii idealiste. E un pact febril cu iraţionalismul, de unde şi limbajul abscons. Dacă arta este „deformarea lumii fizice prin duh”, a plăsmui înseamnă a prilejui „o logodnă între natural şi supranatural”.

Studiul său Shakespeare (1938) este prima monografie consacrată, la noi, dramaturgului englez. Traducerea fragmentelor incluse în argumentaţie îi aparţine eseistului (care a tălmăcit, în întregime, Furtuna, rămasă în manuscris). Polemic până la trufie cu „critica shakespeareană”, pretenţios şi alambicat câteodată, acut însă în multe dintre observaţiile lui, Acterian, acest excesiv cu gustul insolitului, îşi probează şi în Shakespeare posibilităţile de reflecţie modernă asupra teatrului.