ACTERIAN, Jeni (22.VI.1916, Constanţa – 29.IV.1958, Bucureşti), memorialistă. Dintre cei trei copii ai lui Aram şi Haiganuş Acterian, Jeni Acterian era mezina, fraţii ei mai mari fiind Haig şi Arşavir. A copilărit în oraşul natal, strămutându-se curând, împreună cu familia, la Bucureşti. Va face aici liceul, la „Notre-Dame”, luându-şi bacalaureatul în 1935. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, absolvită în 1940, după care încep pentru ea greutăţile. Nu găseşte alt loc de muncă decât la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare, irosindu-şi câţiva ani, între 1941 şi 1947, într-un ingrat post de referentă. A urmat, dând curs unei înclinaţii spre arta spectacolului, şi Conservatorul de Artă Dramatică (secţia regie scenică), din 1947 încredinţându-i-se asistenţe de regie, pentru ca în scurt timp să ajungă să monteze spectacole (cu piese de Shakespeare, Cehov şi alţii, mai mărunţi). Se apucă acum şi să traducă texte dramatice, în vederea punerii lor în scenă. Curând, însă, începe să se manifeste boala (maladia lui Hodgkin), ultimii ei ani fiind un adevărat calvar.

Printre însemnările exuberante sau îndurerate, maliţioase ori înfăşurate în melancolie, tema morţii revine, în jurnalul lui Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit (1991), în străfulgerări premonitorii. E un efect al oboselii care se adună, dar şi al dezamăgirilor ce contrariază sufletul ei încărcat de iluzii. Un simţământ apăsător al inutilităţii, al zădărniciei agravează răul indefinit de care suferă şi care, între plictisul crâncen şi disperările în pragul urletului, atinge când şi când cota insuportabilului. Până şi plenitudinea, în asemenea clipe, îi pare însămânţată de dezastre. Un „narcotic” ar fi lecturile (devoră carte după carte, dar totdeauna cu un ascuţit, neconcesiv spirit critic), pe urmă cinematograful, teatrul, concertele şi, nu în ultimul rând, prietenia, arcuită la orizont ca un miraj. Şi notaţiile din jurnal contează ca o terapie, ele putând converti uneori suferinţa vie într-o „suferinţă literară”, în care eul caută să filtreze dificultăţile realului.

Revenită în cotidianul care îi rezervă atâtea frustrări, adolescenta, apoi tânăra femeie nu-şi reprimă deloc simţul hipertrofic al ridicolului. În râsul ei zvâcneşte nervul unei inteligenţe tăioase, care sloboade „acidităţi” ori de câte ori ceva n-o mulţumeşte. Nu scapă de examenul necruţător nici mintoşii ei amici dintr-o generaţie scânteietoare, nemaivorbind de profesorii de la facultate, portretizaţi corosiv, cu un subiectivism mândru de sine. Mai apropiată se simte hiperlucida de Nae Ionescu, căruia îi poartă o admiraţie în care se percepe o undă afectivă, de Emil Cioran, cu care se simte înrudită sufleteşte, după cum pentru anxietăţile lui Emil Botta are, firesc, antenele erecte. Altminteri nu prizează exagerările, pe care le taxează de teribiliste, ale criterioniştilor, ce „fac caz de neliniştile lor cerebralizate” în chestiuni, oricum, irezolvabile.

Absolutul la Acterian e în iubire. Luând închipuirile drept adevăr, „armeanca” trăieşte mistuitor, până la orbire, un sentiment care îi procură dezamăgiri şi sfâşieri în suită. Şocurile trezirii sunt violente, întărindu-i convingerea dintotdeauna că existenţa ce i-a fost dat s-o ducă e pecetluită de semnul neîmplinirii.

În acest ingrat scenariu, jurnalul pe care Arşavir, fratele afectuos şi săritor la nevoie, l-a salvat de flăcările cărora autoarea îl hărăzise, înseamnă, într-un plan simbolic, o luminoasă revanşă. Dacă în viaţă Arşavir, cum singură mereu repetă, a ratat mai totul, scrisul o plasează sub o stea în fine norocoasă, impunând în prim-planul literaturii noastre de confesiuni un condei scânteietor şi, deopotrivă, un personaj memorabil.