Tezeu. Cel mai important erou al mitologiei atice. Era fiul lui Egeu, regele Atenei, şi al Etrei, la rândul ei fiica lui Piteu, regele Trezenei. Tatăl său divin era considerat Poseidon.

Legenda spune că Tezeu a fost conceput la Trezena, în timpul vizitei lui Egeu la regele Piteu; înainte de a părăsi cetatea şi pe fiica regelui, care îi fusese soţie pentru o noapte, Egeu i-a încredinţat acesteia sabia şi sandalele sale, ascunzându-le sub un bolovan imens. Dacă fiul născut din unirea lor va fi devenit atât de puternic încât să ridice bolovanul şi să ia sabia şi sandalele, trebuia să se ducă la Atena cu ele, în acest fel Egeu putându-şi recunoaşte fiul.

Tezeu a copilărit în Trezena, remarcându-se de timpuriu prin forţa şi curajul lui: la şapte ani l-a întâlnit pe Heracle, oaspete în palatul lui Piteu, şi văzând blana de leu de pe umerii acestuia, convins că era vorba despre un leu viu, a încercat să-l ucidă cu o bâtă; mai târziu s-a dus la Delfi să-şi sacrifice pletele lui Apollo (şi le-a tăiat numai în dreptul frunţii, lăsându-şi restul părului să crească: a apărut astfel tunsoarea tipică numită „a lui Tezeu”). La şaisprezece ani a ridicat bolovanul sub care erau ascunse sabia şi sandalele tatălui său.

Purtând aceste semne de recunoaştere, a plecat spre Atica. Drumul i-a fost presărat de primejdii, pe care le-a înfruntat plin de curaj, în dorinţa de a egala faptele eroice ale lui Heracle. Printre aventurile al căror protagonist a fost de-a lungul acestei călătorii se numără uciderea lui Sinis şi a lui Sciron, monstruoşii tâlhari care terorizau drumeţii; lupta cu Cercion, desfăşurată între Megara şi Eleusis, Tezeu învingându-l pe tiran la fel cum făcuse Heracle cu Anteu: l-a ridicat în aer şi l-a lăsat să cadă, zdrobindu-l; înfruntarea lui Procust, pe care l-a ucis în acelaşi mod în care acesta îşi ucidea propriile victime. Toate aceste personaje reprezentau forme de manifestare a morţii pe care Tezeu a învins-o sistematic.

Ajuns la Atena, Tezeu s-a înfăţişat tatălui său cu sabia şi sandalele; Egeu şi-a recunoscut fiul şi l-a proclamat moştenitor al tronului, excluzându-i astfel de la domnie pe Palas şi pe cei cincizeci de fii ai săi, care aspirau la stăpânirea Aticii. Aceştia au încercat să-l elimine pe primejdiosul pretendent atrăgîndu-l într-o cursă, dar Tezeu le-a dejucat planurile, înfrângându-i.

Următoarea lui acţiune a fost lupta cu taurul din Maraton, care devasta regiunea. Potrivit unei tradiţii, era vorba despre acelaşi taur cretan capturat de Heracle şi lăsat apoi liber pe pământurile grecilor; chiar şi detalii ca acesta pun în evidenţă paralelele dintre tradiţiile mitice referitoare la Tezeu şi cele cu privire la Heracle. Taurul din Maraton a fost învins de erou, care l-a îmblânzit şi l-a adus apoi în cetatea Atenei, unde l-a sacrificat în onoarea lui Apollo Delfinios. Expediţia împotriva acestui taur fusese provocată de Medeea, care devenise între timp soţia lui Egeu; vrăjitoarea spera că în urma confruntării Tezeu va fi ucis; când acesta s-a întors însă viu şi nevătămat în Atena, s-a văzut nevoită să caute altă soluţie pentru a scăpa de el: a încercat să-l otrăvească, dar a fost oprită la timp de Egeu.

Printre victimele taurului de la Maraton se numărase şi fiul lui Minos, Androgeu. Potrivit unei versiuni a mitului, acesta fusese trimis de Egeu să se lupte cu animalul; potrivit altora, Androgeu însuşi a vrut să provoace fiara, pentru a-şi demonstra curajul. Dacă în privinţa cauzelor duşmăniei dintre Minos şi cetatea Atenei versiunile diferă, rezultatul acesteia este prezentat în schimb în mod unic: Minos a pretins un tribut constituit din şapte băieţi şi şapte fete din Atena, care trebuiau trimişi în fiecare an (sau o dată la nouă ani) în Creta, unde erau sacrificaţi Minotaurului. Tezeu a fost unul dintre tinerii ce urmau să fie jertfiţi: Minos însuşi, potrivit unei legende, s-a dus la Atena să ia victimele; în altă versiune, Tezeu a plecat cu propria corabie, hotărât să pună capăt îngrozitorului tribut, aventură care avea să reprezinte cea mai glorioasă dintre isprăvile sale.

În timpul călătoriei pe mare – în versiunea care îl plasa pe Tezeu împreună cu victimele destinate sacrificării pe corabia lui Minos -, regele cretan, refuzând să creadă că Tezeu era fiul lui Poseidon, a aruncat în apă un inel de aur şi i-a cerut să-l convingă de contrariu recuperând obiectul. Episodul, menţionat în mai multe rânduri, constituie o temă aparte în cadrul legendei mai ample a aventurilor lui Tezeu: acesta s-a aruncat curajos în valuri, a ajuns pe fundul mării, unde a văzut miraculoasele creaturi care o populau şi, în cele din urmă, spre groaza lui Minos, s-a întors pe corabie perfect uscat, cu inelul de aur în mână.

La sosirea în Creta, Tezeu a fost întâmpinat de fiica lui Minos, Ariadna, care s-a îndrăgostit de el şi a avut o contribuţie decisivă la victoria sa împotriva Minotaurului: i-a dat o sabie şi acel faimos ghem cu ajutorul căruia Tezeu, desfăşurându-l, a putut găsi ieşirea din labirint, întortocheatul palat-închisoare în care trăia Minotaurul.

Atingându-şi scopul, Tezeu, învingătorul Minotaurului, a pornit înapoi spre Atena, luând-o cu el pe Ariadna; potrivit versiunii celei mai răspândite a mitului, a abandonat-o însă pe tânăra cretană în insula Naxos. Din unirea lui cu Ariadna s-au născut Enopion şi Stafilos. Tezeu şi-a continuat călătoria pe corabia sa, pe catargele căreia fluturau pânze negre. La plecarea în expediţia cretană Egeu îi dăduse însă şi o pânză albă (sau roşie), care trebuia arborată la întoarcere dacă acţiunea va fi fost încununată de succes, în aşa fel încât regele să ştie la ce să se aştepte de îndată ce va vedea corabia profilându-se la orizont. Ajuns deja aproape de coasta Aticii, Tezeu a uitat sfatul părintelui său; Egeu a văzut pânzele negre şi, crezând că expediţia eşuase şi fiul lui era mort, s-a sinucis, aruncându-se în marea care de atunci îi poartă numele. După această tragică întâmplare, Tezeu i-a luat locul tatălui său pe tronul Atenei.

Următoarele aventuri ale lui Tezeu constau în diverse răpiri de zeiţe sau eroine, într-o ordine variabilă de la o tradiţie antică la alta. Rolul de seducător i se potrivea unui personaj ca Tezeu, fiul unui zeu, Poseidon, la rândul lui mare cuceritor de tinere zeiţe şi muritoare. Împreună cu prietenul său Piritoos, Tezeu a răpit-o pe Elena din Sparta: frumoasa fiică a lui Zeus, încă foarte tânără, a fost dusă în Afidna şi lăsată aici în grija Etrei. În semn de recunoştinţă pentru sprijinul oferit, Tezeu l-a ajutat la rândul lui pe Piritoos în tentativa sa de a o răpi pe Persefona din Hades. Întreprinderea se anunţa — iar Tezeu ştia acest lucru – extrem de periculoasă: în urma ei Piritoos şi-a găsit sfârşitul; eroul n-a ezitat totuşi să-şi ajute prietenul, înfruntând soarta şi asumându-şi consecinţele cutezanţei sale: a fost făcut prizonier în Hades şi a rămas aici până când a fost eliberat de Heracle.

Prietenia pe care Tezeu a dovedit-o în această împrejurare faţă de Piritoos era proverbială, cei doi eroi devenind într-un fel echivalenţii atici ai altor două personaje nedespărţite din mitologie, Castor şi Pollux. Legăturile strânse dintre Tezeu şi Piritoos au determinat şi prezenţa celui dintâi la nunta prietenului său; în lupta iscată aici între lapiţi şi centauri, Tezeu li s-a alăturat imediat lapiţilor, înfruntându-i curajos pe centauri.

Printre celelalte aventuri ale lui Tezeu, a căror succesiune cronologică prezintă diferenţe chiar şi în cadrul aceloraşi izvoare antice, figura o ispravă demnă de Heracle, lupta împotriva amazoanelor. Şi Heracle a înfruntat miticul popor al eroinelor ce respingeau bărbaţii, potrivit versiunii tradiţionale una dintre muncile sale constând în obţinerea cingătorii Hipolitei. În alte versiuni, Tezeu a fost cel care a furat respectiva cingătoare, dându-i-o apoi lui Heracle; versiunea tradiţională menţionează însă două Amazonomahii distincte: cea a lui Heracle, unde acesta apare drept protagonist alături de regina Hipolita, şi cea ulterioară a lui Tezeu, care a răpit-o pe regina amazoanelor, Antiope. Drept răzbunare pentru afrontul suferit şi totodată pentru a-şi recâştiga regina răpită, amazoanele au invadat Atica, pătrunzând până în inima Atenei; bătălia finală, câştigată de Tezeu, a avut loc în plin centrul cetăţii. Tezeu a avut de la Antiope doi fii, Hipolit şi Demofon, iar după moartea reginei amazoanelor s-a căsătorit cu Fedra.

În afara acestor aventuri, lui Tezeu îi erau atribuite roluri de prim-plan în toate principalele episoade mitice ale tradiţiei greceşti; îl regăsim printre participanţii la vânătoarea mistreţului din Calidon şi la expediţia argonauţilor; apare alături de Adrast în saga celor Şapte împotriva Tebei; îl găzduieşte ospitalier pe Oedip; ucide fioroasa scroafă din Cromion; se luptă cu Dioscurii care îşi recuperează sora, Elena, răpită de Tezeu şi Piritoos.

În paralel, Tezeu era menţionat în rolul specific de rege al Aticii, în această calitate fiind considerat autorul unor legi şi instituţii fundamentale pentru viaţa cetăţii. Cea mai cunoscută acţiune a sa în acest sens a fost unificarea diverselor suburbii ale Aticii în statul atenian; o realizare similară îi era atribuită şi lui Cecrops, cu deosebirea că atunci trebuie să fi fost vorba de reunirea locuitorilor unor zone dispersate, în timp ce pentru epoca lui Tezeu tradiţia menţiona unirea unor comune şi mici centre deja existente, care au constituit în jurul Atenei o unică mare politeia. Poate datorită acestei pluralităţi de centre care o constituiau, Tezeu a preferat atunci să dea cetăţii numele plural Athenai.

Tot lui Tezeu, şi tot în legătură cu această unificare, i se atribuia fondarea sărbătorilor Panatenee, festivităţi deschise tuturor atenienilor, în sensul etimologic al termenului, deci inclusiv locuitorilor comunelor din jurul cetăţii (potrivit tradiţiei celei mai cunoscute, Panateneele au fost instituite de Erihtonios).

Împotriva lui Tezeu se pregătea însă răscoala. O tradiţie relatează că Menesteu, urmaş al lui Erehteu, a îndemnat poporul la revoltă împotriva lui Tezeu, care, nereuşind să facă faţă situaţiei, a părăsit Atena, refugiindu-se în insula Sciros, la regele Licomed. Aici şi-a găsit sfârşitul ca urmare a trădării regelui însuşi, care l-a împins de pe o stâncă. Osemintele lui au rămas multă vreme pe insulă, fără să li se aducă onoruri, aproape neştiute, până când au fost transportate la Atena şi înmormântate cu mare fast într-un sanctuar, Theseionul, la poalele Acropolei (trebuie să fie vorba de alt edificiu decât splendidul şi bine conservatul templu care poate fi admirat şi astăzi la Atena).

Legătura lui Tezeu cu Atena nu s-a stins nici după moartea eroului : se spunea că umbra lui li s-a arătat atenienilor spre a-i încuraja în bătălia de la Maraton împotriva perşilor. Un ecou al extraordinarei veneraţii cu care era înconjurat în Atica îl reprezintă convingerea, înrădăcinată la unii autori târzii, că Tezeu nu a fost un personaj mitic, ci un rege care a existat în realitate, şi certitudinea că lui i se datorau unele dintre cele mai vechi şi mai importante instituţii ale statului atenian.

> Răspândirea cultului. La origine probabil divinitate solară, Tezeu s-a bucurat de o veneraţie enormă în întregul spaţiu atic. Numele lui a fost dat celebrului Theseion din Atena, în realitate probabil un templu al lui Hefaistos. Avea statui de cult în gimnazii şi palestre, al căror protector era considerat, iar principalele sărbători în cadrul cărora era comemorat trebuie să fi fost Panateneele. Cultul lui Tezeu este atestat în Tesalia, Eubeea, Locrida, Beoţia, Sciros, Naxos, Delos şi îndeosebi la Maraton. În cinstea lui se desfăşurau la Atena sărbătorile numite Theseia.

> Prezenţe în literatura antică. Unul dintre cei mai populari eroi ai mitologiei greceşti, Tezeu este citat frecvent în textele istoricilor şi poeţilor antici. Primii s-au străduit să dea credibilitate istorică personajului; cei din urmă au dezvoltat nenumăratele subiecte oferite de multiplele sale aventuri. Nu toate izvoarele poetice care au elaborat mitul lui Tezeu ne sunt cunoscute: unul dintre acestea îl constituie o anume Theseis ce relata vizita submarină a eroului la Poseidon şi Amfitrita, poveste ale cărei ecouri ne-au parvenit doar prin intermediul mărturiilor figurative. Principalele texte ce cuprind tratarea continuă şi ordonată a aventurilor sale li se datorează lui Plutarh (Viaţa lui Tezeu) şi Apollodor. Lupta cu taurul de la Maraton l-a inspirat pe Calimah. Semnificativă este şi prezenţa lui Tezeu în opera marilor lirici (în special la Bachilide, care în Ditirambul al 17-lea se referă la legenda inelului aruncat în mare de Minos) şi a tragicilor (mai ales la Sofocle, în Oedip la Colonos, şi Euripide, în Hipolit şi Rugătoarele).