Temniţa din Sevilla! S-au deschis porţile; toată liota temniţei s-a pus în mişcare ca să-l vadă pe noul prizonier. Toţi ţipau, fiindcă acolo niciodată nu poţi afla nici linişte şi nici tihnă. Scoteau cărţile de joc, jucau. « Ei, tu, ăsta cu mutra amărâtă, îţi place să joci cărţi? Nu? Da’ de ce eşti ciung? Ţi-au tăiat mâna când te-au prins cu ea în vreo pungă? » « Da, fireşte », îngână Cervantes cu un oftat. Cum era să vorbească acestei liote de onoarea bătăliilor, de Lepanto, Coleta, Italia sau de captivitatea în Alger? De cât amar de ani nici el singur nu-şi mai amintea de trecutul lui? Acum se află în mijlocul celei mai ciudate adunături din câte i-a fost dat să vadă, înconjurat de hoţi, de deşucheaţi, de jucători cu cărţi măsluite, scursori de toate soiurile. Îi hrăneau femeile şi apoi dănţuiau şi cântau pentru ei, unii dintr-înşii trecând de la viaţă la moarte cu aceeaşi injurioasă nepăsare.

O lume de soiul ăsta îl înconjoară până când Gutierrez a obţinut, prin bani, o celulă pentru el singur, în care i-a adus hârtie, cerneală, pană, pâine. « Ca un rege ai să stai dumneata acolo. Scrie, scrie numaidecât o suplică către Consiliul Regal al Contabilităţii din Madrid, cu toate dovezile de dezvinovăţire. » Da, asta e, să scrie.

De ce nu şi-ar fi privit el cu oarecare simpatie această celulă, unde, în sfârşit, găsea tihna? Şi-o fi tăiat pana de scris, şi-o fi rînduit hîrtiile, şi-o fi mutat masa mai la lumină. «Unde mi-am risipit viaţa ? Visuri de pace, visuri de glorie, visuri de faimă, o, unde v-aţi ascuns ? »

Şi îşi aminti că doar un singur om fericit întâlnise în viaţa lui, un prieten pe jumătate nebun al soţiei sale, liniştit în blajina lui nebunie de a se crede cavaler rătăcitor; şi scrânteala îi venise de la faptul că se îndrăgostise de o domnişoară din Toboso, Aldonza Zarco de Morales. Îl îngreţoşa gândul la lumea certurilor, a preţurilor, a banilor, a constrângerilor şi a afacerilor, de care-şi bătea joc, fiindcă el credea încă în gloria luptelor, în onoarea femeilor, în mărinimia cavalerilor şi în mantia milei»

Ce tăcută e celula lui Miguel, într-atâta încât până şi bătăile inimii a ajuns să şi le audă ! A şovăit o clipă, a aprins lumânarea, s-a aşezat la masă, a privit hîrtia pe care sta scris doar atât: « Domnului preşedinte al Consiliului Regal al Contabilităţii din Madrid » Trase asupra acestora o linie groasă şi începu să scrie primele cuvinte din noua carte, Don Quijote de la Mancha:

« Într-un sătuc din La Mancha, de al cărui nume nu ţin să-mi aduc aminte, nu-i mult de când trăia un cavaler din cei cu lancea în panoplie, scutul străvechi, mârţoaga pricăjită şi cu ogarul iute de picior. »

Semnalele străjilor întrerupeau din ceas în ceas tăcerea nocturnă. Temniţa Sevillei sforăia. Miguel de Cervantes, treaz, trecea acum să locuiască în sânul Gloriei.