Nu sunt de notorietatea lui 1984 sau Mad Max, însă vin cu premise şi o realizare captivante
Menite să atragă atenţia asupra unor practici problematice din sfera politicului şi a socialului – ce ar putea, altfel, să fie considerate naturale şi inevitabile – scenariile distopice au alcătuit o parte captivantă a domeniului SF, un avertisment asupra viitorului societăţii în ambalaj artistic, capabil să stârnească emoţii puternice.

Recent, s-a lansat pe marile noastre ecrane Divergent, a cărui temă ne-a făcut să ne gândim la posibile devieri de la ordinea socială în cazul unui dezastru pe Pământ. Într-o listă a celor mai poplare filme cu temă distopică se numără Nineteen Eighty-Four, adaptarea romanului lui George Orwell, dar şi Escape form Running, Escape From New York, Mad Max, Gattaca etc. Însă odată aceste filme văzute şi revăzute, ce alte „bijuterii” Nu sdistopice se mai ascund în pleiada de filme SF?

The 10th Victim (1965)
Bazat pe o povestire SF a lui Robert Sheckley – Seventh Victim – filmul conturează un viitor în care marile războaie sunt evitate printr-o formă de divertisment ce le permite indivizilor cu tendinţe spre violenţă să îşi consume setea de a ucide. Participanţi la The Big Hunt, un joc televizat, află că pot deveni câştigătorii unei averi considerabile, dacă rămân în viaţă după zece ture în care rolul de vânător alternează cu cel al victimei. La fel ca în The Hunger Games, ei beneficiază de un tratament special, iau parte la petreceri extravagante şi sunt consideraţi staruri.

Acţiunea filmului îţi va aduce aminte aşadar de The Hunger Games, dar şi The Running Man, însă cu o simbolistică aparte a imaginii. Emblematic pentru cultura pop, filmul parodiază, serbează şi întruchipează preaslăvirea industriei de consum de către societatea modernă.

Pe fondul unei familiare de acum strategii a conducătorilor societăţii viitorului, cele le oferă oamenilor iluzia puterii într-un dubios joc al menit să le schimbe condiţia, ne captează atenţia duo-ul Marcello Mastroiani – Ursula Andress. Primul, în rolul victimei, nonşalant şi seducător şi fosta fată Bond, ce arată grozav în mânuind arma şi fixând ţinta. Povestea este condimentată, bineînţeles, de atracția dintre cei doi.

Code 46 (2003)
În drama romantică SF a lui Michael Winterbottom, umanitatea este împărţită în două caste, una care supravieţuieşte în peisajul urban supra populat, alta izgonită în deşert, pribeagă, fără actele necesare asigurării, călătoriei sau intrării în oraşe. Detectivul William Geld (Tim Robbins) este desemnat să investigheze o firmă suspectată că a emis acte (papele) false.

Investigaţia îl duce către Maria, de care se şi îndrăgosteşte, dar pe care nu o denunţă, atras de lumea total opusă ce i se deschide odată ce o cunoaşte. Legătura dintre cei doi devine fizică, însă în această societate distopică există reguli stricte – precum acest Code 46 ce dă titlul filmului – ce interzice reproducerea genetică incestuoasă, o consecinţă a asimilării unor practici medicale avansate, precum clonarea.

Filmul explorează atât regulile pe care ni le stabilim atunci când iubim (William află că, din cauza unei legături genetice cu Maria, nu poate fi împreună cu ea) , dar şi modalităţile prin care cei ce guvernează societatea încearcă să le regularizeze, chiar şi într-un viitor în care noile tehnologii lărgesc orizontul posibilităţilor romantice.

Death Race 2000 (1975)
Plasată într-un viitor nu mai departe de anii 2000, acţiunea lui Death Race 2000 ne prezintă o lume în care violenţa devine distracţia principală a maselor, însă o face într-un mod garnisit cu umor, o satiră politică complexă şi plină de dinamism.

Death Race este o cursă auto în care se întrec cei mai talentaţi şoferi, însă una necruţătoare şi sângeroasă. Participanţii sunt punctaţi după numărul de pietoni pe care reuşesc să îi calce. În film se întrec David Carradine şi Sylvester Stallone, iar nihilista abordare a viitorului obsedat de moarte şi violenţă este completată de o poveste de dragoste şi întorsături de situaţie.

Never let me go (2010)
Scriitorul Kazuo Ishiguro a imaginat o cutremurătoare poveste despre o versiune alternativă a societăţii anilor ‘50 în care etica s-a pervertit în încercarea de prelungi existenţa umană. Sub bagheta lui Mark Romanek şi a scenaristului Alex Garland, filmul descrie vieţile anoste ale unui grup de copii, forţaţi să trăiască după reguli specifice, care află că vieţile lor nu le mai aparţin după împlinirea vârstei de 30 de ani şi că sunt doar nişte rotiţe ale unui mecanism, de ale căror sentimente, emoţii şi dorinţe nu tine nimeni seama.

Prin intermediul triunghiului amoros format între personajele interpretate de Keira Knightley, Andrew Garfield şi Carey Mulligan, aflăm cum puterea şi dreptul de a o exercita trec de la o generaţie la alta şi cum dezvoltările din domeniul ştiinţific ajung să dea până la urmă oamenilor permisiunea de a se purta crud cu alte fiinţe umane, atâta timp cât ei sunt aceia care le-au creat.

Alphaville (1965)
Lemmy Caution, din romanele poliţiste ale lui Peter Cheyney, este transplantat – cu trenci cu tot – într-o lume a viitorului în care o populaţie docilă se supune regulilor impuse de un computer transformat în dictator.

Angajat într-o serie de misiuni al căror scop este de a distruge dezumanizantul regim totalitar, el se îndrăgosteşte de Natacha, iar maestrul Jean-Luc Godard începe aici să dezasambleze caracteristicile macho ale genului ce are în centru Detectivul Privat… Dragostea şi poezia devin armele cele mai puternice ale lui Caution – ajutate stilistic de imaginile alb-negru ale drumurilor scăldate în noapte, ale hotelurilor ieftine şi ale unităţilor-coşciug (calculatoarele analogice).

The Quiet Earth (1985)
Un film destul de bizar, bazat pe romanul SF al lui Craig Harrison, The Quiet Earth încearcă să descopere ce se întâmplă atunci când un proiect științific nereușit lasă Pământul fără locuitori. Bruno Lawrence joacă rolul ultimului om de pe Terra, unul dintre cei responsabili – într-o oarecare măsură – de dezastru. Pierdut, dezorientat, fără speranță, el recurge la gesturi extreme… Una dintre cele mai șocante scene este cea în care intră într-o biserică și începe să tragă într-o cruce.

Pelicula lui Geoff Murphy nu excelează în efecte speciale și nu are un scenariu elaborat, însă premisa este una contrariantă, mai ales când intră în scenă alți doi supraviețuitori.

Sleeper (1973)
Miles Monroe (Woody Allen) se trezește după 200 de ani de somn criogenic și descoperă o societate acaparată de un regim totalitar. „Ce fel de guvernare aveţi voi aici? E mai rău decât în California!”. Sleeper se foloseşte de această premisă familiară ca pretext pentru ceva satiră, ceva mai mult ridicol şi ocazia de a parodia aproape fiecare trop SF ajuns popular.

Monroe se îndrăgosteşte de o naivă membră a unei pături sociale superioare, în care a înmugurit conştiinţa revoluţionară (Diane Keaton). Devine astfel implicat într-un complot ce are ca scop asasinarea celui aflat la putere. Această abia schiţată lume distopică devine însă memorabilă graţie unor detalii futuriste neobişnuite: un robot evreu, detaliile hilare şi neconforme oferite de Monroe despre secolul XX („Charles de Gaulle a fost un chef francez de la TV, el ne-a învăţat să facem sufleuri”), dar mai ales Orgasmatron-ul – o maşină ce îl aduce rapid pe ocupantul său la orgasm, eficient şi fără urmă de romantism.

Silent Running (1972)
Silent Running ne prezintă un viitor în care ultimele rezerve de floră ale Terrei sunt depozitate într-un transportor spaţial operat, printre alţii, de botanistul Freeman Lowell. După ce primeşte ordin să abandoneze proiectul şi să readucă la bază nava, pentru a fi folosită în scopuri comerciale, acesta hotărăşte să ignore ordinul, mânat de dorinţa de a salva ultimele exemplare de plante ale Pământului. Îşi elimină colegii şi duce nava departe în spaţiu, devenind tot mai fascinat de bucuriile naturii.

Regizorul filmului, Douglas Trumbull, care este şi un maestru al efectelor speciale, reuşeşte să transmită astfel eficient mentalitatea distopică a rasei umane rămase pe Pământ, creând în acelaşi timp un personaj care se opune valorilor şi credinţelor acesteia.

THX 1138 (1971)
Pentru cei ce nu sunt familiari cu producţiile de început ale lui George Lucas (acesta este chiar debutul lui în lungmetraj), THX 1138 este musai de trecut pe lista filmelor „de văzut”. Thriller-ul SF imaginează un viitor impecabil, în care meschinele emoţii umane sunt eliminate într-un mod simplu: prin intermediul pastilelor. Desigur, în vreme ce pastilele te scapă de probleme emoţionale precum anxietatea şi depresia, ele de văduvesc de asemenea, de dragoste şi afecţiune.

Când THX (Robert Duvall) refuză să îşi ia pastilele şi se îndrăgosteşte, devine inamicul statului. Un film inovativ şi îndrăzneţ la vremea sa, o (altă) dovadă a faptului – pe lângă American Graffiti, că Lucas este capabil şi de altceva în afara aventurilor de modă veche, ori a confruntărilor spaţiale.

A Boy and His Dog (1975)
Bazat pe romanul imaginat de Harlan Ellison, filmul are în centru un băiat, Vic, şi al său câine, Blood, între care există o legătură telepatică. Cei doi hoinăresc prin pustiu, într-o lume transformată de războiul nuclear într-o imensă pustietate, ce produs în unii oameni semnificative mutaţii genetice, aruncându-i în groapă pe ceilalţi.

În căutare de sex şi hrană, cei doi ajung într-un oraş, în al cărui subteran descoperă o comunitate ce păstrează regulile vechii societăţi. Vic este sedus de Quilla, fiica unuia dintre liderii comunităţii - pe care o şi urmează în subteran - şi despărţit de Blood, rămas la suprafaţă. El descoperă că legile comunităţii îl obligă să ajute la fertilizarea întregii părţi feminine a comunităţii, rămasă stearpă după dezastrul nuclear şi traiul sub pământ, refuzul nefiind o opţiune. Deloc încântat de perspectivele sale viitoare, în ciuda vieţii dulci ce se prefigura în oraşul dotat cu biosferă şi tehnologie, Vic nu îşi doreşte altceva decât să se reîntoarcă la suprafaţă, pentru a se reuni cu loialul său prieten, Blood.