Într-o lume îndepărtată, Renekton s-a născut urmaş al unei rase de protectori zoomorfi, creaţi să fie domnitori şi apărători ai neamului lor. Alături de Nasus, fratele său, Renekton se îngrijea de Marea Bibliotecă, un tezaur de cunoştinţe străvechi şi un patrimoniu de învăţături privind Ciclul Vieţii şi al Morţii. Nasus cel iluminat îşi împărtăşea cunoştinţele cărturarilor veniţi să studieze, iar Renekton era străjerul Marii Biblioteci. El vedea adevărata natură a celor care veneau să asculte învăţăturile lui Nasus şi îi alunga pe cei cu scopuri necurate. Însă, în timp, expunerea sa repetată la rău i-a otrăvit mintea. Răutatea din inimile oamenilor îl înfuria şi, când se scufunda în adâncurile nebuniei, a observat că putea să-şi înăbuşe furia smulgând răul din sufletele negre ale celor în care sălăşluia. Din păcate, consolarea sa a fost de scurtă durată, fiindcă cei vizaţi, precum şi „furia măcelarului”, cum a fost denumită, câştigau şi mai multă forţă.

Mistuit de mânie, Renekton a apelat la singura fiinţă care îl putea înfrânge - propriul său frate. Nasus l-a rugat pe Renekton să asculte de vocea raţiunii. Înţelegând că nu mai există speranţă, Nasus şi-a doborât la pământ fratele rătăcit. Rămas fără apărare, Renekton aştepta să fie izbăvit de atingerea morţii. Ea nu a mai venit. A fost cruţat când invocatorii din ligă i-au luat fratele. Prins în vârtejul acestei puternice vrăji, Renekton a rătăcit parcă epoci întregi între dimensiuni. Când a găsit calea înapoi, a căzut în adâncurile haznalei din Zaun. Fierbând de mânie, Renekton lâncezea în noua sa casă, scos din minţi de degradarea sa. Asta până când întâmplarea a făcut să adulmece un miros cunoscut în aer. Crezând că mirosul familiar avea să-l ducă spre consolarea ce îi dispărea din memorie, a dat de urmele fratelui său la Institutul Războiului.

„Fratele meu e gol pe dinăuntru. „E plin de furie, dar tot gol rămâne.”
-- Nasus, Custodele nisipurilor.