La 9 noiembrie 1615, două fete somptuos îmbrăcate îşi încrucişară drumurile pe puntea de lemn special construită între cele două maluri ale râului Bidassoa, care marca hotarul dintre Franţa şi Spania. Cea mai tânără (avea abia treisprezece ani) era Elisabeta de Franţa, a doua născută a lui Henric al IV-lea şi a Mariei de Medici care, căsătorită prin procură la Bordeaux cu principele Asturiilor, viitorul Filip al IV-lea, părăsea pentru totdeauna ţara natală pentru a-şi întâmpina destinul spaniol. Cealaltă (care avea cincisprezece ani şi mergea în direcţia opusă), era Ana de Austria, fiica lui Filip al III-lea al Spaniei şi a Margaretei de Austria, căsătorită prin procură la Madrid cu Ludovic al XIII-lea, regele Franţei.

Imortalizată de Rubens într-una din pânzele dedicate vieţii Mariei de Medici, scena schimbului între cele două prinţese reprezintă triumful politicii filohabsburgice a regentei. Ea fusese, într-adevăr, principala artizană a acestor două căsătorii, care aveau ca scop consolidarea păcii dintre cele două coroane şi întărirea înţelegerii dintre puterile catolice; totul, aşadar, lasă să se presupună că Maria avea să o întâmpine cu braţele deschise pe tânăra ei noră spaniolă. În realitate, Maria avea să acţioneze în toate felurile pentru a face din uniunea atât de puternic dorită de ea un autentic dezastru, punând o dată mai mult propria ei poftă de dominare înaintea fericirii fiului său.

Nerăbdătoare să vadă căsătoria consumată, regenta prefera să ignore faptul că Ludovic nu părea în niciun fel pregătit să înfrunte încercarea. La cincisprezece ani – aceeaşi vârstă cu a soţiei -, suveranul era fragil, imberb, foarte timid şi nu trecuse încă pragul pubertăţii. În ciuda evidentei sale spaime, chiar în noaptea nunţii Maria îl conduse în procesiune în camera miresei, aproape împingându-l în patul conjugal. Apoi, închizând draperiile baldachinului, se retrase împreună cu suita ei.

Două ore mai târziu, Ludovic se întoarse în camera sa şi-i arătă medicului său personal glandul înroşit, declarând că „o făcuse de două ori”. Întrebat de Héroard despre reacţiile miresei, se mulţumi să afirme: „Am întrebat-o dacă voia şi ea mi-a răspuns că da“. Greu de spus dacă minţea deliberat sau dacă lipsa de experienţă îl împiedicase să-şi măsoare eşecul. Sigur este că aveau să treacă mai mult de patru ani până când să se apropie din nou de patul conjugal, făcând-o pe Ana soţia sa din toate punctele de vedere.

Pentru a înfrânge timiditatea lui Ludovic, teama de femei, repulsia, tabuurile lui sexuale, ar fi fost necesar să fie încurajat să se familiarizeze cu tânăra lui soţie, ceea ce i-ar fi permis să trăiască în intimitate cu ea cât mai mult timp posibil şi s-o aibă alături de el în exerciţiul cotidian al regalităţii. Acesta, însă, era lucrul de care se temea cel mai tare mama lui. Maria nu dorea să împartă cu nimeni ascendentul pe care îl exercita asupra fiului şi de aceea nu înţelegea să cedeze în faţa noii regine, care, pe planul etichetei, avea întâietate asupra ei, şi cu atât mai puţin voia ca Ludovic să fie ajutat de căsătorie să intre în vârsta adultă şi să-şi asume astfel pe deplin responsabilităţile de suveran. Făcu aşadar astfel încât cei doi soţi să trăiască pe cât posibil separaţi, tratându-i mai degrabă ca pe nişte fraţi decât ca pe soţ şi soţie şi limitându-le întâlnirile la scurte vizite protocolare. Mai mult, nu scapă niciun prilej ca să-şi pună nora într-o lumină proastă în ochii regelui.

Un sabotaj care avea să devină sistematic la întoarcerea ei din exilul de la Blois: „Regina-mamă – scria doamna de Motteville, doamna de companie a Anei de Austria – era convinsă că pentru a avea o putere absolută asupra tânărului prinţ trebuia ca principesa, soţia lui, să nu se înţeleagă cu el, şi, prin urmare, se îngriji, cu zel şi cu succes, să-i menţină în neînţelegere reciprocă, în asa fel încât regina – nora ei – să nu se mai bucure nici de stimă, nici de vreo altă mângâiere”.

Ceea ce se întâmplase în primii trei ani de la prima ruptură cu fiul ei o întărise pe Maria în convingerile sale. În absenţa ei, perechea regală cunoscuse primele ei clipe fericite. La 25 ianuarie 1619 Ludovic, desi tras aproape cu forţa de ducele de Luynes în patul reginei, se purtase în sfârşit ca un soţ; potrivit ambasadorului veneţian, în acea împrejurare el i-ar fi spus Anei că “avea să fie în întregime al ei, că n-o să se atingă niciodată de vreo altă femeie şi că dorea să-i facă copii”.

Adevărată sau nu, această declaraţie este întărită de faptul că atitudinea regelui faţă de soţia sa se schimbă evident. Continua să fie bănuitor, misterios, imprevizibil, dar toate acestea nu-l împiedicau să se arate curtenitor, aproape galant cu Ana şi să participe bucuros împreună cu ea la petrecerile de la curte.

Dar această stare de graţie nu era menită să dureze. Ludovic era probabil decepţionat că moştenitorul atât de dorit nu sosea, iar succesele pe care soţia lui le culegea peste tot, mulţumita gentileţei, graţiei şi afabilitaţii ei, îl făceau desigur să simtă cât era el de departe de a poseda aceste calităţi.

Ceea ce avea însă să pună lespedea de mormânt asupra căsătoriei lui avea să fie reconcilierea cu mama sa. Revenită la Curte, Maria de Medici avu grijă să despartă din nou perechea regală; apoi, în momentul exilului definitiv, campania ei vicleană de denigrare la adresa Anei avea să fie reluata de Richelieu. Pentru amândoi, a păstra încrederea lui Ludovic, a-i înfrânge îndoielile, suspiciunile, oscilaţiile proprii firii sale era o chestiune mult prea dificilă pentru a permite ca o soţie să mai complice încă lucrurile. Iar tânărul rege se supuse cu strângere de inimă cererilor lor, sacrificând-o pe Ana raţiunii de stat. Mărturisi într-adevăr unui curtean că o găsea pe regină frumoasă, dar că „nu îndrăznea să-i arate duioşie, de frică să nu-i displacă reginei, mama sa, şi cardinalului, ale căror sfaturi şi servicii îi erau mai necesare decât dragostea soţiei”.

În scurt timp însă, această duioşie ascunsă avea să dispară cu totul, lăsând locul acrelii şi neîncrederii. Aşa cum scrie doamna de Motteville, la moartea lui Richelieu lipsa de afecţiune a lui Ludovic faţă de soţia sa era de multă vreme totală: “Cardinalul se străduise atât de mult să o discrediteze în ochii lui, încât regele… nu mai era în stare de niciun sentiment de gingăşie pentru ea şi nu mai era obişnuit s-o trateze bine”. Memorialista se abţine totuşi să spună că la îndepărtarea lui de Ana contribuise destul de mult atracţia tot mai evidentă a regelui pentru tinerii efebi.

Ostilitatea Mariei şi a lui Richelieu faţă de Ana de Austria era legată şi de faptul că puţină lume rămânea insensibilă la fascinaţia tinerei regine. Legenda spune că însuşi cardinalul ministru făcuse parte dintre „galanţii” respinşi de ea şi că de aceea îi purta ranchiună.

Ana era frumoasă, conştientă de originea ei înaltă şi provenea dintr-o familie foarte unită, care o înconjurase cu multă afecţiune. Mai mult, Ana era considerată „una dintre marile frumuseţi ale veacului“. Iată cum şi-o aminteşte doamna de Motteville la pragul a treizeci de ani, adică la o vârstă care pentru femeile din epoca se învecina periculos cu maturitatea: „Părul, pe care îl avea foarte des, devenise puţin mai închis. Nu avea trăsături delicate, ba avea chiar defectul unui nas cam mare şi punea, potrivit modei spaniole, prea mult roşu pe obraji; pielea ei era însă albă şi frumoasă cum nu se mai văzuse. Ochii îi erau de o frumuseţe perfectă: străluceau în ei deopotrivă blândeţea şi majestatea; culoarea lor, bătând în verde, îi făcea privirea şi mai vie… Gura îi era mică şi de un roşu aprins, surâsul îi era minunat şi ceea ce buzele ei luaseră de la casa de Austria era doar atât cât trebuia pentru a le face mai frumoase decât ale multor altora ce se lăudau cu desăvârşirea. Conturul feţei era plin de graţie şi fruntea bine desenată. Mâinile şi braţele îi erau de o frumuseţe surprinzatoare şi toată Europa auzise laudele ce li se aduceau: albeaţa lor era, fără nicio exagerare, asemenea zăpezii… Oricine o vedea era sedus de marea ei fascinaţie şi de frumuseţea ei, fără a uita însă niciodată de veneraţia şi respectul ce i se cuveneau”.

Orgoliul dinastic, credinţa, virtutea, frumuseţea se asociau la tânăra regină cu o mare bucurie de a trăi. Era veselă, spirituală, simpatică, îi plăcea să aibă companie, îi plăceau „conversatiile frumoase”, petrecerile, eleganţa, rafinamentul şi era nebună după teatru. Pe tot parcursul lungii sale vieţi conjugale, prizonieră a unei situaţii neaşteptat de grele, fără altă mângâiere afectivă decât scrisorile tatălui, apoi ale fratelui ei sau compania puţinelor servitoare spaniole care nu fuseseră expediate la Madrid, Ana nu înceta să fie bine dispusă. Găsise în doamnele ei de companie frantuzoaice, tinere, frumoase, vesele ca şi ea, prietene şi complice. Deşi toate fuseseră alese cu grijă de regina-mamă, de Ludovic al XIII-lea, de Richelieu, fără a i se cere niciodată părerea, cu sarcina de a o spiona şi a o chema la ordine, toate treceau, mai devreme sau mai târziu, de partea ei şi ar fi fost gata să-şi dea viaţa pentru ea. Se coalizau ca să lupte împotriva plictiselii lungilor ore de aşteptare între o ceremonie şi alta, pentru a evada cu imaginaţia din sălile întunecoase şi triste ale Luvrului, ca să râdă, să glumească, să-şi bată joc de rege, de cardinal şi de strategiile lor machiavelice. Nu toate erau însă înzestrate cu prudenţă, iar Ana era lipsită de dibăcie.

În 1618 regele acordă demnitatea de supraintendent pentru casa reginei soţiei favoritului său, preafrumoasa ducesă de Luynes. Marie de Rohan Monbazon avea atunci optsprezece ani – aceeaşi vârstă cu a Anei – şi era greu să te sustragi fascinaţiei ei. Cea care avea să devină cea mai mare aventurieră a secolului nu se gândea la altceva decât la distracţie şi cochetărie, inteligenţa şi strălucirea ei radiau în juru-i bună dispoziţie: era tocmai de ce avea nevoie soţia lui Ludovic al XIII-lea ca să mai uşureze atmosfera de plumb a propriei existenţe.

Când, în toamna lui 1622, regina rămase în sfârşit însărcinată, ştirea o umplu de bucurie nu mai puţin decât pe soţul ei. Dar, într-o seară, întorcându-se în apartamente împreună cu ducesa de Luynes şi cu o altă doamnă de companie, Ana se lăsă antrenată de veselia fetelor: cele trei prietene se luară de braţ şi străbătură în goană marea sală a tronului, cufundată în penumbră; regina căzu şi pierdu copilul. Reacţia lui Ludovic îi dezvălui fără echivoc felul neîndurător de a fi: informat de cele petrecute, nu numai că nu arătă nicio înţelegere pentru durerea soţiei, dar o pedepsi dându-i afară doamnele de companie, iar de atunci nutri faţă de ea o ranchiună de neşters.

În loc să se resemneze, odată pentru totdeauna, la cea mai strictă obedienţă, Ana persevera în veleităţile de evadare. Cinci ani mai târziu, sosirea la Paris a ducelui de Buckingham avea s-o împingă la săvârşirea unei serii de imprudenţe şi mai grave. De data aceasta, responsabilitatea prietenei ei de suflet a fost de netăgăduit. După ce fusese îndepărtată de la Luvru, Marie de Rohan se întorsese cu capul sus şi într-o poziţie de forţă, căci se măritase, după moartea conetabilului de Luynes, cu Claude de Lorraine, duce de Chevreuse, unul dintre cei mai mari seniori ai regatului.

Pasiunea ducelui de Buckingham

Să încercăm pentru o clipă să uităm versiunea acestei celebre poveşti expusă de Alexandre Dumas în Cei trei muşchetari şi să ne limităm la mărturiile contemporanilor. O dată mai mult vom fi constrânşi să constatăm că, trecută prin proba faptelor, concepţia feminină despre „galanteria onestă“ se deosebea mult de cea masculină.

Sosit la Paris în mai 1625 cu însărcinarea de a o aduce în Anglia pe Henriette-Marie, fiica cea mai mică a lui Henric al IV-lea şi a Mariei de Medici, a cărei nuntă prin procură cu principele de Wales – viitorul Carol I – fusese abia celebrată, ducele de Buckingham fusese amplu precedat de faima lui. Abia trecut de treizeci de ani, cu trăsături regulate, cu nişte foarte frumoşi ochi negri, cu un trup zvelt şi umeri de atlet, favoritul lui Iacob I se afla atunci în culmea puterii şi gloriei, iar ascendentul sexual pe care îl avea asupra suveranului său nu-l împiedica să iubească femeile şi să treacă drept un seducător irezistibil.

„Era bine făcut, cu un chip frumos; avea un suflet mare; era magnific, liberal şi era favoritul unui mare rege. Ca să se împodobească putea dispune de toate comorile şi de toate bijuteriile coroanei Angliei. Nu e de mirare dacă, având toate aceste calităţi, nutrea gânduri îndrăzneţe şi dorinţe nobile. dar periculoase.“ Aşa avea să abordeze în memoriile sale austere doamna de Motteville povestea care riscase să compromită reputaţia nepătată a reginei sale: deoarece, trebuie recunoscut, „ducele de Buckingham a fost singurul care îndrăznise să-i asedieze inima”.

Ducele avea la dispoziţie prea puţine zile pentru a-şi duce la bun sfârşit intenţiile şi a o face pe regină să admită „că dacă o honnête fêmme ar fi putut să iubească pe altcineva decât pe propriul ei soţ, el însuşi ar fi fost cel în măsură să-i placă”; dar doamna de Chevreuse acţionase în toate felurile pentru a-i netezi calea. La douăzeci şi cinci de ani, prietena reginei nu se mai mulţumea cu jocuri nevinovate şi nu se sfia să-şi înşele pe faţă soţul. „Iubea fără să aleagă, numai pentru că trebuia să iubească pe cineva“, avea să scrie despre ea cardinalul de Retz, şi „nicicând o femeie n-a arătat mai mult dispreţ pentru scrupule, recunoscând că singură datorie pe aceea de a fi pe plac amantului ei“. Şi, întrucât se întâmpla ca amantul în funcţie sa fie Lord Holland, ambasadorul Angliei, ducesa puse la cale cu acesta, „pentru a-şi onora pasiunea“, să promoveze „o legătură de interes şi de galanterie între regină şi ducele de Buckingham”.

Când trimisul regelui Angliei îşi făcu apariţia la Luvru în toiul petrecerilor nupţiale, lăsând în urma lui o dâră de diamante care se desprindeau rând pe rând de pe haina lui de ceremonie şi care erau destinate doamnelor de la curte, Ana de Austria ştia deja totul despre el şi despre dragostea pe care o nutrea pentru ea încă de când, sosit incognito la Paris, o admirase – frumoasă între frumoase – la un bal de la curte. Străină de intriga ce se ţesea în spatele său, regina îl primi pe Buckingham ca pe un cavaler ideal, venit să se pună în serviciul ei: regina, ne spune La Rochefoucauld, „i se păru şi mai amabilă decât reuşise el să-şi închipuie, iar el i se păru [reginei] bărbatul cel mai demn să o iubească”. „Se folosiră de prima lor audienţă oficială pentru a vorbi despre lucruri care îi interesau mai mult decât treburile celor două coroane, lăsându-se pe de-a-ntregul absorbiţi de interesele pasiunii lor.“

Timp de nouă zile, favorizaţi de absenţa lui Ludovic al XIII-lea, pe care o boala îl constrângea să rămână în apartamentele lui, ca şi de complicitatea doamnei de Chevreuse, Ana şi Buckingham avură posibilitatea să fie împreună sub ochii curioşi ai întregii Curţi; după care ducele plecă înapoi la Londra cu Henriette-Marie. Ceremonialul prevedea ca mama şi cumnata să o însoţească pe tânăra mireasă până la nava care urma s-o ducă în Anglia; dar, probabil informat de curtea asiduă făcută de Buckingham soţiei sale, regele dispuse ca cele două cortegii să urmeze itinerarii diferite şi să se reunească doar la Amiens, ultima etapă a călătoriei pe teritoriu francez, pentru a petrece acolo împreună nouă zile.

În micul oraş împodobit de sărbătoare, fără să-i pese de reputaţia femeii iubite, ducele îndrăzni ceea ce părea de neconceput. În seara de 15 iunie se apropie de regină, care se plimba în compania suitei sale în grădina casei unde era găzduită, şi încercă s-o seducă. Putem alege, dintre textele memorialistice ale epocii, între cinci versiuni ale celor întâmplate. Potrivit doamnei de Motteville, prin jocul întâmplării, Buckingham se găsise pentru o clipă singur cu regina într-o porţiune de alee ascunsă de o palisadă. „Surprinsă de a se afla singură şi evident jenată de un exces de pasiune a ducelui”, Ana „scoase un strigăt şi, chemându-şi la ea scutierul, îi reproşă acestuia că se îndepărtase“.

După La Rochefoucauld, în schimb, regina se găsea singură într-un pavilion, după plimbarea de seară, când de ea se apropie Buckingham „care încercă să profite de împrejurarea favorabilă, dând dovadă de o asemenea lipsă de respect, încât regina fu constrânsă să-şi cheme în ajutor doamnele, fără a reuşi să ascundă cu totul starea de tulburare şi de dezordine în care se găsea“.

Pentru fidelul camerist La Porte, care avea să fie pedepsit apoi de Ludovic al XIII-lea pentru că îşi lăsase stăpâna singură, ducele mersese cu îndrăzneala până acolo încât vrusese s-o „mângâie” pe regină, în vreme ce ireverenţiosul Tallémant des Réaux susţine „că adoratorul o trântise pe regină pe jos şi îi julise coapsele cu cizmele lui brodate, dar în zadar”.

Toate mărturiile sunt însă de acord cu doamna de Motteville asupra unui punct esenţial: strigând după ajutor, regina voise să-şi pună la adăpost inocenţa, chiar cu preţul de a suscita blamul general al oamenilor şi a stârni mânia regelui. Episodul făcuse însă prea mult zgomot pentru a putea fi ignorat şi, cu scopul de a preveni noi scandaluri, regina-mamă grăbise plecarea fiicei ei spre Anglia.

În clipa despărţirii de Ana, Buckingham nu reuşi să-şi stăpânească lacrimile şi, odată sosit la Montreuil-sur-Mer, decise să se întoarcă la Amiens pentru a o saluta pe regină o ultimă dată. Fără a ţine seamă de riscurile la care purtarea sa o expunea pe suverană, Buckingham pătrunse în camera ei, se aruncă în genunchi la picioarele patului unde ea zăcea, istovită după ce i se luase sânge, acoperindu-i cu sărutări aşternuturile, vărsând fluvii de lacrimi, delirând de dragoste. Ana rămase fără grai de uimire, în vreme ce doamna ei de companie îl mustra cu severitate pe duce, până când acesta fu constrâns să se retragă. A doua zi, după un scurt salut protocolar, Buckingham plecă spre Anglia. Ducele nu avea să o mai revadă pe Ana: numeroasele lui tentative de a se întoarce în Franţa se vor lovi de vetoul absolut al lui Ludovic al XIII-lea, dar asta nu-l va împiedica să continue s-o compromită, declarându-şi în gura mare pasiunea pentru ea şi comportându-se ca un erou de roman.

Când, întors la Londra, îşi dădu seama că fosta lui amantă, Lady Carlisle – Milady a lui Dumas – dedată, ca şi doamna de Chevreuse, spionajului internaţional, îi sustrăsese, dansând cu el, două catarame cu diamante pe care le primise de la Ana de Austria – şi pe care aceasta, la rându-i, le primise în dar de la soţul ei! – pentru a le trimite lui Ludovic al XIII-lea şi lui Richelieu drept dovadă a vinovaţiei reginei, Buckingham dădu ordin ca toate porturile engleze să fie închise pentru două zile şi făcu să-i parvină Anei copiile exacte ale cataramelor furate, executate în timp record de bijutierul său. La Rochefoucauld este singurul care se referă la această aventură, dar ar fi putut avea informaţia de la doamna de Chevreuse, cu care avusese o legătură. Sigur este ca în inventarul de bijuterii alcătuit la moartea Anei de Austria figurau şase catarame cu diamante, în valoare totală de 7000 de lire.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns atâta nechibzuinţă, Buckingham îşi convinse guvernul să armeze o falimentară expediţie împotriva Franţei, trimiţând flota engleză în ajutorul protestanţilor francezi rebeli ţinuţi sub asediu la La Rochelle. Şi pentru că adevăratul motiv care-l împinsese spre această acţiune sa fie destul de limpede, se îngriji să transforme salonul navei-amiral într-un fel de capelă votivă, aşezând portretul Anei pe un altar luminat de o mulţime de lumânări. Ducele nu ignoră desigur că indiscreţia lui putea să aibă consecinţe funeste pentru femeia iubită, dar la el vanitatea prevala asupra oricărui alt sentiment. La ce bun să slujească cea mai minunată dintre regine dacă nu se putea lăuda cu asta?

Oricât de nevinovată – „cel puţin de la brâu în jos“, cum se şoptea la curte – Ana avea oricum la activ o serie de grave frivolităţi prin care încălcase prudenţa ce se cerea unei regine a Franţei. Iar aceasta avea s-o lipsească pentru totdeauna de stima unui soţ răzbunător, obişnuit să sacrifice totul demnităţii sale de suveran şi care „dintr-un îndrăgostit nu avea decât gelozia”. Tratată cu o răceală distantă de Ludovic al XIII-lea, lipsită de persoanele ce-i erau credincioase, controlată ca o spioană, persecutată de Richelieu, ameninţată cu repudierea pentru că nu reuşise să dea regelui un moştenitor, Ana de Austria continua să comită imprudenţe peste imprudenţe, lăsându-se implicată, mai mult sau mai puţin deschis, în diferite tentative de complot – toate iremediabil menite eşecului împotriva cardinalului ministru. Dar încercarea de departe cea mai grea trebui s-o înfrunte în 1637 – şi de data aceasta vinovăţia ei a fost de netăgăduit.

Regina pusă sub acuzare Singura consolare rămasă Anei erau legăturile epistolare cu familia ei, neîntrerupte nici măcar când, în mai 1635, Franţa şi Spania intraseră oficial în război. Întrucât era vorba despre un război dorit de un ministru pe care-l ura şi care diviza lumea catolică, regina nu ezită să furnizeze spaniolilor informaţii utile. Ştiindu-se supravegheată, Ana îşi scria scrisorile la Val-de-Grâce, mănăstirea pe care o întemeiase în 1621 şi unde obişnuia să meargă să se roage. Misivele treceau apoi în mâinile credinciosului La Porte, care le transcria în cifru cu cerneală simpatică şi le trimitea la destinaţie slujindu-se de oameni de încredere.

Cu toate aceste precauţii, spionii lui Richelieu descoperiseră repede existenţa corespondenţei şi interceptaseră multe scrisori, dar cardinalul se hotărî să activeze capcana doar în 1637. Pe când ieşea din Luvru cu o scrisoare pentru doamna de Chevreuse – pe atunci exilată la moşiile ei, din ordinul regelui – La Porte fu arestat şi dus la Bastilia, unde fu supus unor interogatorii foarte dure şi ameninţat cu cele mai atroce torturi. La percheziţionarea apartamentului său nu apărură decât câteva scrisori ale doamnei de Chevreuse, iar zbirii nu găsiră nici cheia codului şi nici sigiliul reginei, care erau bine ascunse într-o ascunzătoare din perete. Şi descinderile de la Val-de-Grâce se dovediseră infructuoase, deoarece se loviseră de tăcerea absolută a călugăriţelor.

Toate acestea însă La Porte n-avea de unde să le ştie. Deşi înarmat cu un curaj într-adevăr extraordinar şi hotărât să reziste oricărei intimidări, se temea totuşi că strategia lui de a nega până la capăt să nu vină în contradicţie cu ceea ce ar fi putut mărturisi regina. Într-adevăr, şi Ana de Austria fusese pusă sub acuzare şi apăruse sigură de sine, până când îi fusese arătată copia unei scrisori pe care o trimisese unchiului ei, cardinalul infant; din acel moment fusese constrânsă să recunoască unele lucruri. Dar cum putea fi informat La Porte, închis într-o celulă inaccesibilă, de ceea ce trebuia să spună ca să nu-şi dezmintă stăpâna şi astfel să o ducă definitiv la pierzanie? În ajutorul prietenilor Anei de Austria veni fantezia, care o transformă pe regină într-o eroină de roman. Pe firul Memoriilor lui La Porte, putem reconstitui desfasurarea incredibilei aventuri.

Travestită în cameristă, frumoasa Marie d`Hautefort, care preferase prietenia reginei şi nu curtea lui Ludovic al XIII-lea, se prezentă la Bastilia şi ceru să vorbească cu comandantul Jars, ajuns în închisoare pentru a fi conspirat împotriva lui Richelieu. Pus la curent cu situaţia, comandantul se declară gata să moară pentru regină şi, după ce făcu o gaură în podea, intră în legătură cu prizonierul din celula de dedesubt şi coborî un bilet care să-i parvină, prin acelaşi sistem, lui La Porte, închis într-0 altă celulă, de pe etajul inferior. În acest fel, instruit despre tot ceea ce trebuia să spună, servitorul Anei îşi jucă de minune rolul şi, după ce lăsă să treacă ceva timp ca să nu stârnească suspiciuni, se limită să mărturisească ceea ce anchetatorii lui ştiau deja.

În ciuda acestor dovezi de generozitate şi curaj, Ana fu constrânsă să capituleze într-un mod puţin spus umilitor. A fost interogată ca o criminală şi pusă să jure strâmb; cancelarul Séguier, afirma La Porte, îndrăzni chiar să pună mâna pe ea ca să vadă dacă nu ascundea în corsaj documente compromiţătoare; soţul ei pretinse, în schimbul iertării, o mărturisire scrisă, care se încheia cu promisiunea „să nu mai cadă niciodată în asemenea greşeli şi să trăiască împreună cu regele… ca o femeie ce nu are alte interese decât pe cele ale persoanei lui şi ale statului“. Mai mult, trebui să se angajeze „să urmeze cu sfinţenie” regulile de comportare pe care Ludovic al XIII-lea i le fixase în scris.

Dar dacă regina înfrântă era prizoniera soţului ei, şi Ludovic era prizonierul unei situaţii fără ieşire. În mod obiectiv avea numeroase motive să se simtă trădat şi ofensat de o soţie care îi era ostilă şi care nici măcar nu reuşise să-i dea un moştenitor şi probabil că niciodată mai mult decât în momentul descoperirii corespondenţei ei secrete în dauna statului nu luase în considerare posibilitatea de a o repudia. Era însă prea religios ca să adopte o solutie care l-ar fi constrâns să-şi calce pe conştiinţă şi se resemnă să-şi ducă mai departe trista lui viaţă conjugală, procedând însă în aşa fel încât soţia lui să nu mai fie în măsură să nu-i dea ascultare, să conspire şi să facă rău.

Ludovic-darul-lui-Dumnezeu Dinspre partea ei, Ana crezuse că era pierdută şi această amară reconciliere depăşea aşteptările ei cele mai roze. Cum să-şi închipuie că peste numai câteva luni viaţa ei avea să se schimbe în mod radical? La începutul lui 1638, aproape la patruzeci de ani, regina îşi dădu seama că era însărcinată şi pe 5 decembrie, după o graviditate fără incidente, dădu naştere, la castelul Saint-Cermain-en-Laye, unui băiat ce fu numit Louis-Dieudonné, Ludovic-darul-lui-Dumnezeu. De douăzeci şi trei de ani, de când părăsise Spania, Ana de Austria nu mai fusese atât de fericită. Acel fiu nesperat nu era doar salvarea ei, despăgubind-o pentru toate suferinţele, ci venea să umple ca prin miracol nevoia ei de afecţiune. Într-o epocă în care sentimentul matern era încă incert şi se confunda cu interese genealogice, Ana descoperi bucuria de a iubi mai mult decât orice acea fiinţă pe care, după atâtea rugăciuni, Dumnezeu i-o trimisese. Naşterea lui Filip, duce de Anjou, doi ani mai târziu, o ridică în culmea fericirii, dar marea dragoste pe care o nutrea pentru al doilea născut nu avea să întreacă niciodată veneraţia pe care o avea pentru Delfîn.

Dacă naşterea copiilor nu atenuase neîncrederea regelui faţă de soţie, comportamentul reginei se schimbase semnificativ. Deoarece continua să fie tratată cu răceală şi suspiciune, era ţinută departe de treburile publice, nu era consultată nici măcar în privinţa hotărârilor referitoare la educaţia micilor prinţi şi trăia cu spaima că ar fi putut fi despărţită de ei, Ana devenise împăciuitoare, prudentă, circumspectă; se menţinu riguros în afara noilor conjuratii tesute împotriva lui Richelieu, arătând cardinalului ministru cea mai mare deferenţă, ajungând chiar să-l roage să intervină în favoarea ei pe lângă rege. În acest fel, Ana nu se limită numai la un joc de apărare, ci privea şi spre viitor. Totul lăsa să se presupună că atât Ludovic al XIII-lea, cât şi Richelieu – amândoi serios bolnavi – nu aveau să mai trăiască multă vreme, iar o regenţă apărea ca inevitabilă. Trebuia însă văzut care din ei avea să moară primul.

Două morţi Richelieu a fost acela care plecă, în decembrie 1642, după ce înăbuşise în sânge ultima conjuratie împotriva lui şi-l pedepsise pe rege, care o încurajase în secret, constrângându-l să trimită pe eşafod pe ultimul lui favorit, preafrumosul marchiz de Cinq-Mars. Confesorului care, pe patul de moarte, îl imploră să-şi ierte duşmanii, Richelieu îi răspunse că duşmanii lui erau duşmanii statului. Plecă urât de toată lumea, începând cu regele pe care-l servise atâta vreme, dar cu mândria de a fi rămas credincios intenţiilor pe care le formulase cu douăzeci de ani înainte, la începuturile ministeriatului său: „înfrângerea partidei hughenote, umilirea orgoliului marilor seniori, constrângerea tuturor supuşilor să-şi facă datoria, impunerea numelui regelui respectului statelor străine“. La timpul potrivit, Ana avea să-şi amintească programul celui mai mare duşman al ei şi avea să facă totul ca să-l urmeze.

Ludovic al XIII-lea a mai avut doar şase luni la dispoziţie pentru a gusta plăcerea de a domni singur, eliberat în sfârşit de tirania ministrului său. La 14 mai 1643 veni şi rândul lui să iasă din scenă. Susţinut de o mare credinţă, suveranul părea să-şi ia rămas bun fără regrete de la o viaţă chinuită şi săracă în bucurii, dar vizibil angoasat de problema succesiunii. Potrivit precedentelor create de Caterina de Medici şi Maria de Medici, ştia că nu o putea împiedica pe soţia lui să-şi asume regenţa şi se temea că Ana, pentru care încerca cel mai mare dispreţ, să nu profite de situaţie pentru a încheia pacea cu Spania şi a zădărnici succesele politicii lui Richelieu. Dispuse aşadar ca reginei să-i fie alăturaţi ducele de Orleans şi prinţul de Condé, precum şi patru miniştri aleşi de el şi inamovibili: ceea ce echivala cu a o pune sub tutelă.

Ana jură să se supună voinţei soţului şi îl asistă cu abnegaţie în timpul lungii lui agonii, veghind şi rugându-se la căpătâiul lui. Ea însăşi avea să mărturisească doamnei de Motteville că nu şi-ar fi închipuit că moartea soţului sau ar fi putut să-i producă o durere atât de profundă şi că „atunci când l-a văzut dându-şi suflarea de pe urmă a crezut că i se smulge inima din piept”. La urma urmei, fuseseră tineri şi nefericiţi împreună, victime ale aceloraşi tirani, şi nu le fusese dat să cunoască altă viaţă decât cea petrecută unul lânga altul.

De îndată ce Ludovic îşi dădu obştescul sfârşit, cu o reacţie opusă celei a Mariei de Medici cu patruzeci şi trei de ani înainte, Ana „se duse la micul Delfin, sau mai bine zis la rege, îl salută şi-l îmbrăţişă cu lacrimi în ochi, ca pe regele şi fiul său deopotrivă”. Franţa întorcea pagina şi Ana de Austria se schimba odată cu ea. Nici o altă regină franceză, cu excepţia Mariei Antoaneta, nu avea să cunoască o metamorfoză analoagă celei a văduvei lui Ludovic al XIII-lea. Dar, în timp ce nefericita principesă austriacă devenise conştientă de responsabilităţile sale de regină doar în momentul când coroana îi era smulsă de pe cap, infanta spaniolă deveni franţuzoaică pentru a o apăra pe cea a fiului său. Fidelitate faţă de ţara de origine, resentimente, prejudecăţi, legături de prietenie, datorii de recunoştinţă – totul a fost sacrificat pentru interesele tronului al cărei garantă devenise ea însăşi.

Apare Mazarin Cu o determinare şi o inteligenţă politică de nebănuit, Ana se grăbi, în acord cu principii de sânge şi cu Parlamentul, să anuleze testamentul soţului său şi să îndepărteze pe toţi miniştrii, în afară de unul singur – un cardinal italian de puţin timp membru al Consiliului, pe care însuşi Richelieu îl indicase lui Ludovic al XIII-lea ca succesor al său. Alegerea lui Giulio Mazarino (Jules Mazarin) surprinse pe toată lumea. Probabil Ana avusese încredere în clarviziunea politică şi în cunoaşterea oamenilor lui Richelieu. În afară de aceasta, în ultimele luni de viaţă ale soţului ei regina avusese posibilitatea să aprecieze tactul şi diplomaţia noului ministru, căruia i se făcuse onoarea deosebită de a-l ţine în braţe la botez pe Delfin. Totul o făcea să spere că, lipsit de protecţia precedentului său protector şi sosit în Franţa de prea puţin timp pentru a-şi fi stabilit relaţii de interese, avea să depindă întru totul de ea şi avea să-i aparţină pe de-a-ntregul. A fost o alegere inteligentă, căreia Ana avea să-i rămână credincioasă peste ani.

Cardinalul şi regina Curând, apăru limpede că Mazarin intenţiona să o izoleze pe regină de toată lumea şi să exercite asupra ei o suavă tiranie. Cei care o iubeau, care îi fuseseră credincioşi la nevoie, care înduraseră pentru ea închisoarea sau exilul – de la doamna de Chevreuse la doamna de Hautefort, de la ducele de Beaufon la La Rochefoucauld, de la doamna de Motteville la La Porte – se simţiră trădaţi.

„Voinţa ei – avea să scrie cu amărăciune doamna de Motteville – a fost întotdeauna supusă celei a ministrului… Simţul echităţii şi al dreptăţii îşi pierdeau la ea forţa îndată ce apăreau ca judecători pasiunea sau interesul celui care o sfătuia. Şi, spre nefericirea noastră, când se întâmpla ca părerea ei să fie în contradicţie cu cea a ministrului, stima pe care o simţea pentru acesta şi lipsa de încredere în ea însăşi o făceau să renunţe la opiniile ei şi o conduceau spre supunere.”

Deşi Mazarin nu era răzbunător şi nu se servea, pentru realizarea intenţiilor sale, de securea călăului, ci mai degrabă de extraordinara lui capacitate de a trata, de a disimula şi de a corupe, principii de sânge, marii seniori, înalţii funcţionari ai administratiei regale, Parlamentul, reprezentanţii poporului trebuiră să se încline în faţa evidenţei: în ciuda slăbiciunii care caracteriza puterea regală în timpul minoratului suveranului, în ciuda nevoii cronice de bani, aşadar de noi impozite, pricinuită de război, Mazarin era hotărât să evite ca „buna regenţă” să submineze autoritatea statului şi ca interesele particulare să prevaleze asupra celor ale ţării.

Rebeliunile Frondei aveau să arate în ce măsură Ana de Austria împărtăşea strategiile ministrului său. Timp de cinci ani, între 1648 şi 1652, numai ca să nu-l concedieze şi să nu-i trădeze politica, regina suportă umilinţe, insulte, neplăceri, pericole şi rătăci cu copiii ei printr-o Franţă în plin război, demonstrând o rezistenţă, un curaj, o capacitate de disimulare într-adevăr excepţionale. Încrederea pe care i-o inspira Mazarin îi dădea oare atâta putere? Într-o oarecare măsură, da, dar nu era vorba despre o încredere oarbă, aşa cum susţinea doamna de Motteville. Ana urma înainte de toate drumul care i se păruse cel mai bun pentru a apăra interesele fiului său şi pentru a atinge acest obiectiv era gata să înfrunte orice încercare.

În ianuarie 1651, condamnat prin decret la exil, cardinalul se refugie la Brühl, în apropiere de Koln, unde rămase aproape doi ani, perioada cea mai dramatică din întreaga Frondă, în timp ce regina rămânea să înfrunte singură o situaţie haotică şi în continuă schimbare. Corespondenţa cifrată dintre cei doi arată felul în care Mazarin o ghida de la distanţă, dar şi măsura în care ministrul se temea de a fi abandonat propriului său destin. Însă Ana nu ceda şi, la 3 februarie 1653, după ce Fronda fusese domolită, Mazarin îşi făcea intrarea triumfală în Paris, era reintegrat în funcţiile sale şi relua conducerea statului. În 1659, pacea din Pirinei – rod al excepţionalei sale abilităţi diplomatice – puse capăt, după douăzeci şi trei de ani, războiului cu Spania şi făcu din Franţa acul balanţei în politica marilor puteri. Nesuferitul italian, acuzat de toate ticăloşiile posibile, împotriva căruia se coalizaseră forţele din întreaga ţară, avea să se străduiască până la moarte pentru a asigura tânărului suveran o domnie glorioasă asupra celei mai splendide monarhii din Europa.

Prietenie? Dragoste? „Nu e nimic mai înduioşător decât felul în care mă asiguraţi de prietenia Voastră şi, în lipsa încurajărilor pe care le-am primit în această privinţă, de mult aş fi disperat de soarta mea“, îi scria Mazarin reginei, către sfârşitul exilului său. La ce fel de prietenie făcea aluzie? La o legătură întemeiată pe stimă, admiraţie, respect? La una dintre acele amitiés amoureuses a căror modă era lansată tocmai în acei ani de către „Preţioase“? Sau la o legătură autentică de dragoste care îi aruncase pe unul în braţele celuilalt, cel puţin pentru o scurtă clipă?

Biografii Anei de Austria au păreri foarte diferite în materie. Prezentându-şi protejatul Anei de Austria, Richelieu avusese oare într-adevăr insolenţa de a-i spune: „Doamnă, o să vă placă, seamănă cu Buckingham”? Afirmaţia nu era lipsită de temei. Cu zece luni mai tânăr ca regina, Mazarin avea într-adevăr un aspect foarte plăcut: ca şi ducele, avea o faţă prelungă, încadrată de o barbă ascuţită, mustăţi lungi şi subţiri, întoarse la capete, de un castaniu închis, ca şi părul; trăsăturile îi erau regulate şi ochii mari căprui nu erau lipsiţi de un anume magnetism. Dar asemănările sfârşeau aici. Mazarin era politicos, prudent, persuasiv; avea capacitatea de a o încuraja, de a explica toate opţiunile şi de a-i da Anei senzaţia că ea era cea care decidea ceea ce în realitate el decisese deja în numele ei. Nu i se cunoşteau legături de dragoste şi unele indicii ar putea să inducă părerea că înclina mai degrabă spre „viciul italian”. Era trup şi suflet omul reginei, îi devenise de îndată indispensabil, avea totala ei încredere şi răspundea numai în faţa ei de acţiunile sale.

Prima campanie denigratoare violentă împotriva lui Mazarin a fost axată tocmai pe denunţarea unei legături între regentă şi ministru. Acuzaţia era în aşa măsură ultragioasă că nu putea să n-o atingă pe Ana şi La Porte, care-l detesta pe Mazarin, merse până-ntr-acolo încât lăsă pe patul stapânei sale o scrisoare anonimă cu lista bârfelor care circulau pe seama ei. Dar duşmanii lui Mazarin nu ţinuseră cont de orgoliul Anei şi de gustul ei pentru provocare. Josnicia şi netemeinicia insinuărilor, în loc să o intimideze, produseră rezultatul contrar – o legară şi mai mult de ministru şi o căliră împotriva avalanşei de infamii a căror ţintă avea să fie pe toată durata Frondei. Deşi toţi erau ostili lui Mazarin, nici unul dintre memorialiştii timpului, de la Retz la La Rochefoucauld şi la domnisoara de Montpensier, de la doamna de Motteville la La Porte, nu va prelua aceste zvonuri.

Nimic nu ne împiedică totuşi să credem că, sub impactul evenimentelor, legătura de stimă dintre regentă şi ministru s-ar fi putut transforma într-un raport mai intim. Susţinătorii tezei prieteniei platonice avansează însă argumente greu de ignorat, începând cu religiozitatea extremă, plină de respect pentru forme şi caracterizată prin spaima de păcat pe care regina o datora educaţiei spaniole. Cum ar fi putut, timp de ani şi ani de zile, să se spovedească, să se împărtăşească, să frecventeze mănăstiri, să participe la un număr nesfârşit de ritualuri religioase, dacă ar fi perseverat zi după zi într-un păcat atât de grav?

A fost avansată şi ipoteza unei căsătorii secrete: Mazarin nu îndeplinise decât riturile minore şi căsătoria i-ar fi fost îngăduită; pentru aceasta ar fi trebuit însă să renunţe la purpura de cardinal, ceea ce nu s-a întâmplat. Mai mult, oricât n-am vrea să ţinem seama de mândria dinastică şi de orgoliul ei de regină, greu compatibile cu dragostea pentru un bărbat cu origini umile precum Mazarin, este imposibil să nu ne întrebăm dacă idolatria ei pentru Delfin ar fi putut să lase loc unui sentiment ce ar fi riscat să suscite gelozia şi dezaprobarea fiului.